Psiholog Radu TudoracheRadu Tudorache, PsychologistRadu Tudorache, psychologue
Radu Tudorache
Radu Tudorache
Radu Tudorache
Psiholog clinician (Cod RUP 36518) și Psihoterapeut psihanalitic în formare
Bună, sunt Radu. Am ajuns la psihologie după douăzeci de ani în business. A fost un drum pe care l-am parcurs mai întâi pentru mine, atunci când am simțit nevoia să mă opresc și să mă înțeleg mai profund. Sunt psiholog cu drept de liberă practică din 2025. Am absolvit cursurile Facultății de Psihologie (2022-2025) și ale Masterului de Psihanaliză (2024-2026) la Universitatea Titu Maiorescu, iar din 2025 particip la formarea ca psihoterapeut psihanalitic în cadrul Asociației Insight.
Drumul până aici a fost unul lung. Am lucrat pe poziții de leadership în companii de tehnologie precum Google și Vodafone, am gândit reglementări pentru piețele de tehnologie și am fondat o companie de consultanță care ajută organizațiile să se transforme. Am învățat mereu, începând cu managementul afacerilor, MBA, doctoratul în Economie și alte programe, cum ar fi inteligența artificială, la MIT.
Pe măsură ce am avansat în roluri mai înalte și mi-am asumat responsabilități mai mari legate de oameni, cum ar fi cele de transformare culturală, ceva s-a schimbat. Am început să îmi pun întrebări mai profunde. La mijlocul vieții, pierderile și provocările personale au venit cu o nevoie de reinventare și m-au făcut să mă privesc altfel. În această perioadă de vulnerabilitate și căutare, am descoperit psihanaliza. Nu ca pe o idee abstractă, ci ca pe o experiență vie: atât ca analizand, cât și ca student.
Psihanaliza m-a atins într-un mod în care nu mă așteptam. Mi-a oferit un limbaj pentru a înțelege ceea ce simțeam, o structură internă mai solidă, și o promisiune, răspunsul la întrebarea: „ce înseamnă a fi autentic?” Am realizat că aceasta este călătoria pe care vreau să o fac pentru mine și pentru ceilalți.
Orientările teoretice pe care m-am concentrat până acum țin de psihodinamica și transformarea organizațională, psihologia clinică și psihanaliza în tradiție kleiniană, bioniană, winnicottiană, kohutiană și post-bioniană. Sunt interesat în special de gândirea lui André Green, Civitarese și Ferro, de aplicațiile clinice ale teoriei câmpului psihanalitic, precum și de elaborarea unei practici psihanalitice care integrează teoria cu relația clinică interpersonală.
Iată și câteva din participările științifice și programele de formare la care m-am bucurat să particip în perioada 2024-2026:
Septembrie-martie 2024-2025: Seminar de Autor - „W. Bion. Evoluția gândirii psihanalitice și a concepției despre inconștient” (Centrul Self, formator prof. dr. Lavinia Barlogeanu)
6-8 septembrie 2024: Școala de vară ACPPB - „Travaliu psihic, travaliu creator, travaliu analitic”
25-27 septembrie 2024: Conferința Internațională SRDP - „Intuiția”
4-6 octombrie 2024: Conferința Institutului International Masterson - „Another Chance to be Real. Core Sensitivities, Disorders of Self and the therapeutic process of change through procedural memory”
Iunie-iulie 2024: Școala de vară INSIGHT - „Psihanaliza și Film” (Poiana Brașov) - tema: „Fețele iubirii”
Februarie 2025: Evenimentul ARPP - „Dialoguri psihanalitice. Cadrul psihanalitic: Rolul structurii, de la constrângere la libertate”
5-6 aprilie 2025: Evenimentul științific SRDP - „Seminar Bollas susținut de Sarah Nettleton”
Mai-iulie 2025: Seminarul Asociației Insight - „Kohut și Psihanaliza Sinelui”
27-28 septembrie 2025: Conferința aniversară ACPPB (20 ani) - „Psihoterapia psihanalitică și provocările lumii de astăzi”
29-31 august 2025: Școala de vară SRDP - „Inconștientul, perspective pluridisciplinare” (Universitatea Babes Bolyai, Cluj)
31 iulie-3 august 2025: Școala de vară INSIGHT - „Psihanaliza și Film” (Poiana Brașov) - tema: „Deficitul narcisic și experiența emoțională corectivă”
13-20 mai 2026: Program de formare avizat de Colegiul Psihologilor din România (RF-II-IS-3) - „Evaluarea Personalității – De la Normalitate la Patologie”
30 iulie-2 august 2026: Școala de vară INSIGHT - „Psihanaliza și Film” (Poiana Brașov) - tema: „Psihanaliza Relațiilor Fraterne”
20-23 august 2026: Școala de vară SRDP - „Simbolizare, Reprezentare și Sublimare”
3 octombrie 2026: Conferința Insight - „Relația ca factor terapeutic”
Clinical psychologist licensed in Romania (reg. no. 36518) and psychoanalytic psychotherapist in training
Hello, I’m Radu. I came to psychology after twenty years in business. It was a path I first travelled for myself, when I felt the need to stop and understand myself more deeply. I have been licensed to practise as a psychologist since 2025. I studied at the Faculty of Psychology (2022-2025) and completed the Master's in Psychoanalysis (2024-2026) at Titu Maiorescu University (Universitatea Titu Maiorescu), and since 2025 I have been training as a psychoanalytic psychotherapist with the Insight Association (Asociația Insight).
The road here was a long one. I worked in leadership positions at technology companies such as Google and Vodafone, designed regulation for technology markets and founded a consulting company that helps organisations transform. I have never stopped learning, starting with business management, an MBA, a doctorate in Economics and other programmes, such as artificial intelligence, at MIT.
As I moved into more senior roles and took on greater responsibilities involving people, such as cultural transformation, something changed. I began to ask myself deeper questions. In midlife, losses and personal challenges brought a need to reinvent myself and made me look at myself differently. In this period of vulnerability and searching, I discovered psychoanalysis. Not as an abstract idea, but as a living experience: both as an analysand and as a student.
Psychoanalysis touched me in a way I did not expect. It gave me a language for understanding what I was feeling, a more solid inner structure, and a promise: the answer to the question “what does it mean to be authentic?” I realised that this is the journey I want to make, for myself and for others.
The theoretical orientations I have focused on so far are psychodynamics and organisational transformation, clinical psychology, and psychoanalysis in the Kleinian, Bionian, Winnicottian, Kohutian and post-Bionian traditions. I am particularly interested in the thinking of André Green, Civitarese and Ferro, in the clinical applications of psychoanalytic field theory, and in developing a psychoanalytic practice that integrates theory with the interpersonal clinical relationship.
Here are some of the scientific events and training programmes I was glad to take part in between 2024 and 2026:
September 2024-March 2025: Author seminar - “W. Bion. The Evolution of Psychoanalytic Thought and of the Conception of the Unconscious” (Centrul Self, trainer Prof. Lavinia Barlogeanu, PhD)
6-8 September 2024: ACPPB Summer School - “Psychic Work, Creative Work, Analytic Work”
25-27 September 2024: SRDP International Conference - “Intuition”
4-6 October 2024: International Masterson Institute Conference - “Another Chance to be Real. Core Sensitivities, Disorders of Self and the therapeutic process of change through procedural memory”
June-July 2024: INSIGHT Summer School - “Psychoanalysis and Film” (Poiana Brașov) - theme: “The Faces of Love”
February 2025: ARPP event - “Psychoanalytic Dialogues. The Psychoanalytic Frame: The Role of Structure, from Constraint to Freedom”
5-6 April 2025: SRDP scientific event - “Bollas Seminar led by Sarah Nettleton”
May-July 2025: Insight Association seminar - “Kohut and Self Psychology”
27-28 September 2025: ACPPB anniversary conference (20 years) - “Psychoanalytic Psychotherapy and the Challenges of Today's World”
29-31 August 2025: SRDP Summer School - “The Unconscious: Multidisciplinary Perspectives” (Babeș-Bolyai University, Cluj)
31 July-3 August 2025: INSIGHT Summer School - “Psychoanalysis and Film” (Poiana Brașov) - theme: “Narcissistic Deficit and the Corrective Emotional Experience”
13-20 May 2026: Training programme approved by the College of Psychologists of Romania (RF-II-IS-3) - “Personality Assessment – From Normality to Pathology”
30 July-2 August 2026: INSIGHT Summer School - “Psychoanalysis and Film” (Poiana Brașov) - theme: “The Psychoanalysis of Sibling Relationships”
20-23 August 2026: SRDP Summer School - “Symbolisation, Representation and Sublimation”
3 October 2026: Insight Conference - “The relationship as a therapeutic factor”
Psychologue clinicien autorisé en Roumanie (n° 36518) et psychothérapeute psychanalytique en formation
Bonjour, je suis Radu. Je suis venu à la psychologie après vingt ans dans le monde de l’entreprise. C’est un chemin que j’ai d’abord parcouru pour moi-même, lorsque j’ai ressenti le besoin de m’arrêter et de me comprendre plus profondément. Je suis psychologue autorisé à exercer en Roumanie depuis 2025. J’ai suivi le cursus de la Faculté de psychologie (2022-2025) et du Master de psychanalyse (2024-2026) à l’Université Titu Maiorescu, et depuis 2025 je poursuis la formation de psychothérapeute psychanalytique au sein de l’Association Insight.
Le chemin jusqu’ici a été long. J’ai occupé des postes de direction dans des entreprises technologiques comme Google et Vodafone, j’ai conçu des réglementations pour les marchés technologiques et j’ai fondé une société de conseil qui aide les organisations à se transformer. Je n’ai jamais cessé d’apprendre, à commencer par la gestion des entreprises, un MBA, un doctorat en économie et d’autres programmes, comme l’intelligence artificielle, au MIT.
À mesure que j’accédais à des fonctions plus élevées et que j’assumais de plus grandes responsabilités liées aux personnes, comme celles de la transformation culturelle, quelque chose a changé. J’ai commencé à me poser des questions plus profondes. Au milieu de la vie, les pertes et les épreuves personnelles sont venues avec un besoin de me réinventer et m’ont amené à me regarder autrement. Dans cette période de vulnérabilité et de recherche, j’ai découvert la psychanalyse. Non comme une idée abstraite, mais comme une expérience vivante : à la fois comme analysant et comme étudiant.
La psychanalyse m’a touché d’une manière à laquelle je ne m’attendais pas. Elle m’a offert un langage pour comprendre ce que je ressentais, une structure interne plus solide, et une promesse, la réponse à la question : « que signifie être authentique ? » J’ai compris que c’est le voyage que je veux faire, pour moi et pour les autres.
Les orientations théoriques sur lesquelles je me suis concentré jusqu’à présent relèvent de la psychodynamique et de la transformation organisationnelle, de la psychologie clinique et de la psychanalyse dans les traditions kleinienne, bionienne, winnicottienne, kohutienne et post-bionienne. Je m’intéresse particulièrement à la pensée d’André Green, de Civitarese et de Ferro, aux applications cliniques de la théorie du champ psychanalytique, ainsi qu’à l’élaboration d’une pratique psychanalytique qui intègre la théorie à la relation clinique interpersonnelle.
Voici quelques-unes des participations scientifiques et des formations auxquelles j’ai eu le plaisir de prendre part entre 2024 et 2026 :
Septembre 2024-mars 2025 : Séminaire d’auteur - « W. Bion. L’évolution de la pensée psychanalytique et de la conception de l’inconscient » (Centre Self, formatrice prof. dr Lavinia Barlogeanu)
6-8 septembre 2024 : École d’été de l’ACPPB - « Travail psychique, travail créateur, travail analytique »
25-27 septembre 2024 : Conférence internationale de la SRDP - « L’intuition »
4-6 octobre 2024 : Conférence du Masterson Institute International - « Another Chance to be Real. Core Sensitivities, Disorders of Self and the therapeutic process of change through procedural memory »
Juin-juillet 2024 : École d’été INSIGHT - « Psychanalyse et cinéma » (Poiana Brașov) - thème : « Les visages de l’amour »
Février 2025 : Événement de l’ARPP - « Dialogues psychanalytiques. Le cadre psychanalytique : le rôle de la structure, de la contrainte à la liberté »
5-6 avril 2025 : Événement scientifique de la SRDP - « Séminaire Bollas animé par Sarah Nettleton »
Mai-juillet 2025 : Séminaire de l’Association Insight - « Kohut et la psychanalyse du Soi »
27-28 septembre 2025 : Conférence anniversaire de l’ACPPB (20 ans) - « La psychothérapie psychanalytique et les défis du monde d’aujourd’hui »
29-31 août 2025 : École d’été de la SRDP - « L’inconscient, perspectives pluridisciplinaires » (Université Babes Bolyai, Cluj)
31 juillet-3 août 2025 : École d’été INSIGHT - « Psychanalyse et cinéma » (Poiana Brașov) - thème : « Le déficit narcissique et l’expérience émotionnelle corrective »
13-20 mai 2026 : Programme de formation agréé par le Collège des psychologues de Roumanie (RF-II-IS-3) - « L’évaluation de la personnalité – De la normalité à la pathologie »
30 juillet-2 août 2026 : École d’été INSIGHT - « Psychanalyse et cinéma » (Poiana Brașov) - thème : « La psychanalyse des relations fraternelles »
20-23 août 2026 : École d’été de la SRDP - « Symbolisation, représentation et sublimation »
3 octobre 2026 : Conférence Insight - « La relation comme facteur thérapeutique »
Când distanța se instalează fără o ceartă anume, când conversațiile se repetă și nu duc nicăieri: despre ce se poate face înainte de a decide dacă rămâneți sau nu.
Texte pentru colegi și cititori cu interes teoretic
Crochiu psihanalitic - Omul de la pulsiuni la adevăr
Radu Tudorache, februarie 2026
Prin textul de față îmi propun să fac o legătură între câteva concepte ale lui Freud, Bion, Kohut și Green, articulându-le schematic, pentru a descrie funcționarea de bază a psihicului uman, gândirea și disfuncționalitățile de gândire. Pornind de la această înțelegere simplificată (și inevitabil reductivă) se revelează premisele și oportunitățile procesului terapeutic psihanalitic. Am fost inspirat în acest demers de lectura capitolului 6 din lucrarea „Timpul în procesul psihanalitic”, a prof dr. Bogdan Cuc.
Voi începe prin a schița o imagine integrativă a felului în care aparatul psihic transformă tensiunea pulsională și excitările somatice în gânduri, simboluri și structuri psihice durabile, punând în contrast două paradigme: (1) paradigma freudian-bioniană, conform căreia gândirea se constituie ca răspuns la presiunea excitațiilor/frustrării, și are o funcție de transformare (funcție α, legături K/−K) și (2) paradigma psihologiei sinelui (Kohut), conform căreia structurile psihice se formează în matricea relației cu obiectele (empatice) ale sinelui prin „internalizare transmutativă”. La acestea voi adăuga contribuțiile lui André Green privind „travaliul negativului” și dezvoltările gândirii lui Bion propuse de Grotstein și Civitarese, prin conceptualizarea „pulsiunii de adevăr” („truth drive”).
Psihanaliza aplicată - Analiza filmului „The Ballad of a Small Player”
Radu Tudorache, februarie 2026
„The Ballad of a Small Player” este un thriller psihologic britanic din 2025, regizat de Edward Berger, după un scenariu bazat pe romanul cu același nume al lui Lawrence Osborne. Filmul îi are în rolurile principale pe Colin Farrell și Fala Chen.
Filmul spune povestea lui Brendan Reilly, un jucător de baccarat obsesiv care trăiește în lumea cazinourilor de lux din Macau. Viața lui Reilly e organizată exclusiv în jurul pariurilor extreme, a datoriilor și a măștilor false, așa cum reiese din numele său de împrumut, Lord Doyle, din hainele lui de un rafinament fals, din luxul la limita kitsch-ului și, simbolic, din alegerea mânușilor galbene, incomode dar pretențioase.
When distance settles in without any particular argument, when conversations repeat themselves and lead nowhere: on what can be done before deciding whether or not to stay.
Texts for colleagues and readers with a theoretical interest
From Drives to Truth: A Psychoanalytic Sketch
Radu Tudorache, February 2026
I propose through this text to make a connection (inevitably naive and forced) between a series of concepts by Freud, Bion, Kohut and Green, linked in a schematic logic, deliberately reductive, which describes the basic functioning of the human psyche, of thinking, of thinking dysfunctions as well as the premises and opportunities of the psychoanalytic therapeutic process, being inspired in this endeavor by reading chapter 6 from the work “Time in the Psychoanalytic Process” by prof. dr. Bogdan Cuc.
I will thus sketch below an integrative construction of how the psychic apparatus transforms pulsional tension and somatic excitations into thoughts, symbols and lasting psychic structures, contrasting two paradigms: (1) the Freudian-Bionian line, in which thinking constitutes itself as a response to the pressure of excitations/frustration, and has a transformation function (α function, K/−K links) and (2) the self-psychology line (Kohut), in which structures are formed in the matrix of relationship with (empathic) self-objects through “transmuting internalization”. In this framework I will integrate André Green's contributions regarding “the work of the negative” and the developments of Bion's thinking proposed by Grotstein and Civitarese, in the direction of conceptualizing a “truth drive”.
Applied Psychoanalysis - Analysis of the Film “The Ballad of a Small Player”
Radu Tudorache, February 2026
“The Ballad of a Small Player” is a British psychological thriller from 2025, directed by Edward Berger, based on a screenplay adapted from the novel of the same name by Lawrence Osborne. The film stars Colin Farrell and Fala Chen in the main roles.
The film tells the story of Brendan Reilly, an obsessive baccarat player who lives in the world of luxury casinos in Macau. Reilly's life is organized exclusively around extreme bets, debts, and false masks, as evidenced by his assumed name, Lord Doyle, his clothes of false refinement, the luxury bordering on kitsch, and, symbolically, the choice of yellow gloves, uncomfortable yet pretentious.
Ce qui se passe dans le corps quand l’anxiété apparaît, ce que vous pouvez faire dès aujourd’hui pour votre corps et pourquoi l’inquiétude a souvent des racines plus profondes.
Ce que vit une famille dans les premiers mois après que son enfant a été diagnostiqué avec un diabète de type 1, et pourquoi la douleur vient, le plus souvent, plus tard.
Les frères et sœurs des enfants atteints d’une maladie chronique sont souvent « ceux qui n’ont pas de problèmes ». Ce qui leur arrive, et ce que les parents peuvent faire.
Sur les pertes sans enterrement — une rupture, la santé, le pays laissé derrière soi, l’enfant imaginé — et pourquoi elles sont plus difficiles à pleurer qu’un décès.
Quand la distance s’installe sans dispute particulière, quand les conversations se répètent et ne mènent nulle part : ce que l’on peut faire avant de décider si vous restez ensemble ou non.
Pourquoi certaines relations commencent-elles chaque fois de la même façon et se terminent-elles aussi de la même façon ? Que cherchons-nous, au fond, chez l’autre ?
Textes pour les collègues et les lecteurs intéressés par la théorie
Esquisse psychanalytique - L'homme : de la pulsion à la vérité
Radu Tudorache, février 2026
Je propose par ce texte d'établir un lien (inévitablement naïf et forcé) entre une série de concepts de Freud, Bion, Kohut et Green, liés dans une logique schématique, délibérément réductrice, qui décrit le fonctionnement de base de la psyché humaine, de la pensée, des dysfonctionnements de la pensée ainsi que les prémisses et les opportunités du processus thérapeutique psychanalytique, étant inspiré dans cette démarche par la lecture du chapitre 6 de l'ouvrage « Le temps dans le processus psychanalytique » du prof. dr. Bogdan Cuc.
Je vais ainsi esquisser ci-dessous une construction intégrative de la façon dont l'appareil psychique transforme la tension pulsionnelle et les excitations somatiques en pensées, symboles et structures psychiques durables, contrastant deux paradigmes : (1) la ligne freudo-bionienne, dans laquelle la pensée se constitue comme une réponse à la pression des excitations/frustration, et a une fonction de transformation (fonction α, liens K/−K) et (2) la ligne de la psychologie du soi (Kohut), dans laquelle les structures se forment dans la matrice de la relation avec les objets du soi (empathiques) par l'intermédiaire de l'« internalisation transmutative ». Dans ce cadre, j'intégrerai les contributions d'André Green concernant « le travail du négatif » et les développements de la pensée de Bion proposés par Grotstein et Civitarese, dans la direction de la conceptualisation d'une « pulsion de vérité ».
Psychanalyse appliquée - Analyse du film « The Ballad of a Small Player »
Radu Tudorache, février 2026
« The Ballad of a Small Player » est un thriller psychologique britannique de 2025, réalisé par Edward Berger, basé sur un scénario adapté du roman du même nom de Lawrence Osborne. Le film met en vedette Colin Farrell et Fala Chen dans les rôles principaux.
Le film raconte l'histoire de Brendan Reilly, un joueur de baccarat obsessionnel qui vit dans le monde des casinos de luxe de Macao. La vie de Reilly est organisée exclusivement autour des paris extrêmes, des dettes et des faux masques, comme en témoignent son nom d'emprunt, Lord Doyle, ses vêtements au faux raffinement, le luxe qui frise le kitsch, et, symboliquement, le choix de gants jaunes, inconfortables mais prétentieux.
Aviației — Str. Elena Caragiani nr. 8, Sector 1Unirii — Bulevardul Unirii 27, Sector 4
Crochiu psihanalitic - Omul de la pulsiuni la adevăr
Radu Tudorache, februarie 2026
Prin textul de față îmi propun să fac o legătură între câteva concepte ale lui Freud, Bion, Kohut și Green, articulându-le schematic, pentru a descrie funcționarea de bază a psihicului uman, gândirea și disfuncționalitățile de gândire. Pornind de la această înțelegere simplificată (și inevitabil reductivă) se revelează premisele și oportunitățile procesului terapeutic psihanalitic. Am fost inspirat în acest demers de lectura capitolului 6 din lucrarea „Timpul în procesul psihanalitic”, a prof dr. Bogdan Cuc.
Voi începe prin a schița o imagine integrativă a felului în care aparatul psihic transformă tensiunea pulsională și excitările somatice în gânduri, simboluri și structuri psihice durabile, punând în contrast două paradigme: (1) paradigma freudian-bioniană, conform căreia gândirea se constituie ca răspuns la presiunea excitațiilor/frustrării, și are o funcție de transformare (funcție α, legături K/−K) și (2) paradigma psihologiei sinelui (Kohut), conform căreia structurile psihice se formează în matricea relației cu obiectele (empatice) ale sinelui prin „internalizare transmutativă”. La acestea voi adăuga contribuțiile lui André Green privind „travaliul negativului” și dezvoltările gândirii lui Bion propuse de Grotstein și Civitarese, prin conceptualizarea „pulsiunii de adevăr” („truth drive”).
De la tensiune la sens
Un nucleu comun al diferitelor curente de gândire psihanalitice este ideea că viața psihică începe ca o problemă de tensiune: ceva împinge aparatul psihic să lucreze, să lege, să transforme, sau să lase să iasă. În formularea freudiană, pulsiunea („Trieb”) este un „concept-limită” între somatic și psihic, o solicitare de lucru impusă psihicului, derivată din interiorul corpului (sau prin intermediul corpului). Această solicitare nu este încă gând, ci presiune care cere reprezentare, descărcare, transformare și/sau legare. Poziția de plecare nu este una biologistă „omul funcționează pe baza unei energii vitale produse în corp”, nu vorbim despre o „energie celulară” ca atare, ci despre excitații somatice și despre modul în care ele sunt „psihizate” și devin solicitări de lucru, afect, reprezentare, gând. Freud nu reduce psihicul la celulă, dar afirmă o continuitate între trup și psihic prin ideea de pulsiune ca „impuls intern” care nu poate fi evitat, așa cum poate fi evitat un stimul extern.
De aici pornesc două întrebări:
- Cum devine presiunea „gândibilă”? (Bion)
- Cum devine presiunea asupra coeziunii sinelui „auto-reglabilă”? (Kohut)
Pornind de la aceste întrebări, vom schița un model integrativ al trecerii de la pulsiuni la adevăr, în care „adevărul” nu este o judecată logică, ci un vector al dezvoltării și în același timp o realitate emoțională tolerabilă, simbolizată și integrată.
Pulsiune, transformare, structuri
În Pulsiunile și destinele lor (1915), Freud definește pulsiunea ca presiune („Drang”) care obligă aparatul psihic la activitate, ea devenind astfel o solicitare de lucru. Din această perspectivă, gândirea nu este lux cognitiv, ci un răspuns la o problemă energetică și economică: ce facem cu tensiunea?
În Dincolo de principiul plăcerii (1920), Freud dezvoltă teoria privind economia tensiunii introducând dualismul Eros/Thanatos. Dacă pulsiunea de viață are o funcție de unificare, legare, complexificare, pulsiunea de moarte introduce tendința dezlegării, a repetiției, a revenirii la un nivel mai puțin organizat al vieții psihice.
Freud ne oferă o gramatică a tensiunii, Bion ne descrie mecanismul de transformare (cum devine tensiunea trăibilă/gândibilă), iar Kohut pune accentul pe mecanismele de formare a structurilor sănătoase ale sinelui, necesare pentru această transformare, precum și pe modul de adresare într-un mediu empatic adecvat a energiilor traumatice apărute ca urmare a deficitului/rupturii coeziunii de sine.
Gândirea ca răspuns la presiunea gândurilor și metabolizarea experienței
În A Theory of Thinking (1962), Bion propune o inversare conceptuală: nu gândirea produce gânduri, ci gândurile, în sens de „conținuturi presante”, proto-gânduri, forțează dezvoltarea unui aparat capabil să le proceseze. Gândirea este deci un răspuns la presiune și la frustrare, un dispozitiv de tolerare a tensiunii prin transformare, nu doar un instrument cognitiv. Această idee este consonantă cu linia freudiană care susține că pulsiunea obligă la lucru, iar la Bion, „lucrul” devine transformarea elementelor brute ale experienței în elemente utilizabile pentru visare, simbolizare și conștiință. Acolo unde frustrarea poate fi tolerată, apare posibilitatea transformării, acolo unde frustrarea nu poate fi tolerată, apare evacuarea/atacul asupra legăturilor și colapsul funcției de gândire.
Funcția α, conform lui Bion, reprezintă capacitatea de a transforma „elementele β” (date brute senzorial-emoționale, nevisabile, neasimilabile) în „elemente α” (material de vis, gândire, memorie, simbol). În primele stadii, copilul împrumută această funcție de la mamă prin reveria acesteia - mama are capacitatea de a primi proiecțiile copilului, de a le metaboliza și de a le restitui într-o formă digerabilă. Acest proces constituie o matrice a dezvoltării capacității de gândire și a învățării din experiență.
Procesele de gândire sunt strâns corelate cu timpul subiectiv: așteptarea, întârzierea, alternanța prezență/absență, transformarea timpului într-un „spațiu al memoriei”. Capacitatea de a „sta” cu frustrarea este inseparabilă de capacitatea de a „sta” în timp, de a suporta intervalul dintre pre-concepție și realizare, dintre nevoie și satisfacere, dintre întrebare și răspuns. Când această capacitate eșuează, apare presiunea de a evacua imediat, iar subiectivitatea poate colapsa într-un „prezent perpetuu”, fără trecut și fără viitor, simbolizarea fiind imposibilă și rezultând evacuarea (Cuc, 2024).
Ce se mai poate întâmpla atunci când adevărul este intolerabil? În Attacks on Linking (1959), Bion descrie și situații în care legătura (link) dintre obiecte, idei, afecte sau dintre două minți este atacată destructiv. Miza nu este doar defensivă în sens strict, ci o distrugere a funcției de legare însăși, astfel încât experiența devine neînvățabilă, iar gândirea este sabotată. În termenii ulteriori ai lui Bion, aceasta poate fi înțeleasă ca o formă de −K (anti-cunoaștere) - nu absența cunoașterii, ci un atac activ asupra posibilității de a cunoaște/înțelege.
Adevărul ca necesitate, nu ca ornament epistemic
În filiația post-bioniană se concretizează din ce în ce mai explicit ideea că există o orientare fundamentală a psihicului către adevăr: nu către un adevăr logic ci către un adevăr al realității emoționale. Grotstein (2004) formulează noțiunea de „truth drive” pornind de la ideile lui Bion despre „O”, realitatea ultimă, adevărul ultim al experienței, niciodată epuizabil de reprezentări. Pentru Grotstein, „truth drive” funcționează ca un motor al transformării, o chemare către întâlnirea cu realitatea psihică, în pofida rezistenței și a minciunii defensive.
Civitarese (2012) reia tema „truth drive” în raport cu conceptele lui Bion de „Grid”, „container-contained”, „contact-barrier”, subliniind că adevărul în analiză este inseparabil de transformare: adevărul nu este un conținut transmis, ci un rezultat al metabolizării câmpului emoțional și al dezvoltării funcției de visare/gândire în relație.
Putem vorbi așadar de „pulsiunea de adevăr” ca metaforă utilă rezultată din tradiția bioniană (K, O, „truth drive”) și din tema kleiniană a epistemofiliei (curiozitatea pulsională de a ști ce este în corpul mamei), fără a o pune însă pe același palier cu cele două pulsiuni freudiene, Eros și Thanatos. „Pulsiunea de adevăr” devine astfel utilă ca vector clinic, ea descrie necesitatea psihicului de a tolera conștient, într-o cât mai mare măsură, realitatea sa emoțională.
Coeziunea sinelui și formarea structurilor psihice
În psihologia sinelui, Kohut (1978) descrie formarea structurilor psihice prin „internalizare transmutativă” în prezența unui obiect al sinelui responsiv și empatic. Funcțiile de auto-reglare (calmare, organizare, valorizare de sine) sunt inițial susținute de obiectul sinelui iar treptat, prin mici eșecuri optimale și reparări, aceste funcții sunt internalizate ca structuri durabile ale sinelui.
Kohut nu operează cu economia pulsiunilor în sens freudian, ci cu economia coeziunii structurilor sinelui și cu perturbările narcisice (fragmentare, gol, furie narcisică) care rezultă din eșecurile obiectelor sinelui. „Tensiunea” care se cere lucrată nu este în cea pulsională, ci cea provenită dint-o dezorganizare a sinelui în absența unui mediu care să ofere oglindire, idealizare și gemelaritate.
Iată deci că pentru capacitatea de gândi gânduri și de a metaboliza experiența sunt necesare și structuri narcisice sănătoase, adică un sine ajutat de obiecte bune, susținătoare. În cazul în care coeziunea acestor structuri este afectată, se eliberează un nou tip de tensiune, traumatică, pentru a cărei conținere și vindecare este necesară o re-structurare, în urma căreia pacientul dobândește capacități interne de coeziune și auto-reglare prin internalizări transmutative facilitate, într-o relație (terapeutică) empatică și susținătoare.
André Green (1999) aduce în prim-plan nu doar conflictul ci spectrul absenței (al golului, ne-reprezentării, halucinației negative) care este mai „rea” decât teroara sau destructivitatea. Această amenințare extremă a pulsiunii de moarte este contracarată psihic prin diverse moduri de „legare” cu pulsiunea de viață, rezultând astfel o multitudine de structuri caracteriale și formațiuni reacționale. Polaritatea Eros-Thanatos este inevitabilă, însă calitatea structurilor și a proceselor de legare, dinamica acestora, definesc nivelul de maturizare psihică, iar aceasta dinamică are o singură direcție sănătoasă și „bună” („sustenabilă”, dacă ar fi să onorăm pesimismul lui Green): aceea a deschiderii tot mai largi către adevăr.
Crochiu psihanalitic: Omul pornind de la pulsiuni și tinzând către adevăr
În încheiere, vom creiona o schiță prin care să reprezentăm „Omul pornind de la pulsiuni și tinzând către adevăr” ca model metapsihologic și clinic.
Cele două teorii ale transformării despre care am vorbit (Bion și Kohut) ne arată perspective diferite din câteva puncte de vedere:
a) Structuri psihice
Aparat de gândire (Bion) vs. structuri narcisice sănătoase (Kohut)
- Bion: excitația/experiența brută devine „gând” prin transformare; presiunea gândurilor cere un aparat de gândire.
- Kohut: nevoia de obiecte ale sinelui (oglindire/idealizare/gemelaritate) și riscul de fragmentare cer structuri narcisice sănătoase, corectate (dacă lipsesc) într-o relație terapeutică empatică care permite internalizarea transmutativă.
b) Procese de creștere/maturizare
Învățare din experiență (Bion) vs. internalizare transmutativă (Kohut)
- Bion: α-funcția + conținut-conținător + toleranța la frustrare → învățare din experiență (transformare).
- Kohut: empatie + eșecuri optime + reparare → internalizare transmutativă (structuri ale sinelui).
c) Patologii
- Bion: atacuri asupra legăturilor, evacuare proiectivă, −K, colaps al gândirii; experiența devine „lucru” neasimilabil.
- Kohut: tulburări narcisice (fragmentare, gol, furie) ca efect al eșecului obiectelor sinelui, structuri insuficiente de coeziune și reglare.
d) Adevăr
Vector de creștere psihică (Bion) vs. posibil numai când sinele e suficient de stabil (Kohut)
- Bion (+Grotstein/Civitarese): adevărul este realitate emoțională către care tinde „K”/„truth drive”; minciuna este defensivă/anti-K, atac asupra legăturii.
- Kohut: „Adevărul devine posibil abia după ce sinele devine suficient de stabil pentru a-l suporta.” (1977/2009). Minciuna, iluzia sau distorsiunea nu sunt eșecuri morale, ci apărări necesare ale unui sine fragil, menite să evite fragmentarea.
Sumarizând, aparatul psihic poate fi descris ca un dispozitiv de transformare care convertește solicitările pulsionale și excitările somatice în:
- forme trăibile (afecte modulabile),
- forme gândibile (reprezentări, simboluri, narațiuni),
- forme durabile (structuri ale sinelui și ale personalității).
Această transformare depinde de două axe complementare:
1. Axa bioniană a gândirii-transformare: de la β la α, de la evacuare la învățare, de la atac asupra legăturilor la capacitatea de a lega.
2. Axa kohutiană a structurării sinelui: de la dependența de obiectele sinelui la auto-reglare internă.
„Adevărul” (în sens bionian/post-bionian) nu este un conținut, ci rezultatul unei transformări reușite: o realitate emoțională care poate fi suportată fără atac asupra legăturilor și fără colaps narcisic.
„Adevărul” (în sens kohutian) devine posibil abia după ce sinele devine suficient de stabil pentru a-l suporta.
Axa gândirii
Axa structurii
Structuri
Aparat de gândire
Structurile sinelui
Procese
Învățare din experiență
Internalizare transmutativă
Patologii
evacuare proj., −K, neasimilabil
fragmentare, gol, incapacitate
Adevăr
Vector de creștere
Posibil cu sine stabil
Figura 1. Omul de la pulsiuni la adevăr - model metapsihologic
Corp
Psihic
(Transformare)
Pulsiuni
Axa
gândirii
Pulsiuni
Axa
structurii
Structuri
Aparat de
gândire
Structurile
sinelui
Procese
Învățare din
experiență
Internalizare
transmutativă
Patologii
evacuare proiectivă, atacuri asupra legăturilor, −K, chestii neasimilabile
fragmentare, gol, furie, incapacitate de coeziune și reglare
Adevăr (emoțional)
Vector de
creștere
Posibil doar
cu sine stabil
Trăibil
Gândibil
Durabil
Figura 1. Omul de la pulsiuni la adevăr - model metapsihologic
Premisele și oportunitățile procesului terapeutic psihanalitic
Procesul terapeutic psihanalitic poate fi văzut ca un dispozitiv relațional de transformare, orientat nu spre eliminarea tensiunii pulsionale sau a negativului, ci spre crearea condițiilor în care acestea pot fi trăite, gândite și parțial integrate fără colaps psihic. Psihanaliza nu anulează polaritatea fundamentală Eros–Thanatos, nici nu promite o reconciliere definitivă cu adevărul; ea oferă însă un cadru în care adevărul emoțional poate deveni progresiv mai suportabil.
Psihanaliza pornește de la recunoașterea faptului că viața psihică este, structural, supusă unei presiuni constante: fie că o conceptualizăm în termeni freudieni ca presiune pulsională, în termeni bionieni ca presiune a proto-gândurilor sau în termeni kohutieni ca tensiune generată de fragilitatea coeziunii sinelui. Această presiune nu este accidentală, ci constitutivă.
Procesul terapeutic devine posibil acolo unde această presiune poate fi menținută în câmpul relației fără a fi evacuată masiv (prin acting-out, somatizare, clivaj, atac asupra legăturilor) și fără a fi negată defensiv. Premisa de bază a terapiei psihanalitice este, așadar, posibilitatea tolerării frustrării și a incertitudinii într-un cadru suficient de stabil.
Cadrul psihanalitic (regularitate, durată, asimetrie, neutralitate relativă) nu are o funcție pur tehnică, ci una metapsihologică. El creează un container pentru proiecțiile brute, o structură temporală care permite apariția așteptării, un spațiu în care experiența nu trebuie rezolvată imediat.
Procesul terapeutic psihanalitic nu operează prin transmiterea unui adevăr, ci prin co-crearea unei relații în care adevărul poate fi întâlnit fără a distruge legătura. Analistul devine, simultan: container (Bion), obiect al sinelui empatic (Kohut), martor al negativului (Green). Această poziție îi permite pacientului să experimenteze, adesea pentru prima dată, faptul că realitatea emoțională, chiar dureroasă, contradictorie sau lipsită de sens, poate fi trăită fără a necesita evacuare sau distorsiune masivă.
Psihanaliza nu urmărește „corectarea” conținuturilor psihice, ci transformarea modului de relaționare cu ele. Minciuna, iluzia sau negarea nu sunt tratate ca erori morale, ci ca soluții de supraviețuire ale unui psihic confruntat cu un adevăr intolerabil. Oportunitatea terapeutică apare atunci când aceste soluții defensive pot fi înlocuite treptat de forme mai flexibile de legare, în care adevărul nu mai este echivalent cu fragmentarea, rușinea sau teroarea.
Adevărul ca limită și orizont. Psihanaliza ca practică a întăririi și creșterii psihice
În sens bionian și post-bionian, adevărul nu este un conținut stabil, ci un orizont al procesului psihic. El nu poate fi posedat, ci doar aproximat, iar fiecare apropiere de adevăr este urmată de rezistență, regresie sau retragere defensivă. Din perspectivă kohutiană, adevărul devine accesibil doar în măsura în care sinele este suficient de coeziv pentru a-l suporta. Acolo unde coeziunea lipsește, adevărul trebuie temporar amânat în favoarea reconstrucției funcțiilor de auto-reglare.
Psihanaliza poate fi înțeleasă așadar ca o practică a întăririi și creșterii psihice, nu ca o tehnică a iluminării. Ea creează condițiile în care pulsiunile pot fi legate, negativul poate fi gândit, adevărul poate fi tolerat fără atac asupra legăturilor și fără colaps narcisic.
Aceasta nu este o promisiune de vindecare definitivă, ci o lărgire progresivă a capacității de a trăi în contact cu propria realitate emoțională. În acest sens, singura direcție terapeutică legitimă rămâne aceea a unei deschideri graduale către adevăr, o deschidere mereu fragilă, mereu reversibilă, dar clinic esențială.
Bibliografie
Bion, W. R. (1959). Attacks on linking. International Journal of Psycho-Analysis, 40, 308–315.
Bion, W. R. (1962). A theory of thinking. International Journal of Psycho-Analysis, 43, 306–310.
Bion, W. R. (1967). Second thoughts. London, UK: Heinemann.
Civitarese, G. (2012). The Grid and the truth drive. International Journal of Psychoanalysis, 93(6), 1359–1377.
Civitarese, G. (2013). The violence of emotion: Bion and post-Bionian psychoanalysis. London, UK: Routledge.
Cuc, B. S. (2024). Timpul în procesul psihanalitic (Cap. 6: Procesele de gândire la Bion și timpul subiectiv). București, România: Editura Universității Titu Maiorescu & Editura Hamangiu.
Freud, S. (1915/2000). Pulsiunile și destinele lor. În S. Freud, Opere (Vol. X: Metapsihologie). București, România: Editura Trei. (Original work published 1915)
Freud, S. (1920/2000). Dincolo de principiul plăcerii. În S. Freud, Opere. București, România: Editura Trei. (Original work published 1920)
Green, A. (2005). The work of the negative. London, UK: Karnac. (Original work published 1999)
Grotstein, J. S. (2004). The seventh servant: The implications of a truth drive in Bion's theory of O. International Journal of Psychoanalysis, 85(5), 1081–1101.
Kohut, H. (2003). Analiza sinelui. București, România: Editura Trei. (Original work published 1971)
Kohut, H. (2012). Cum vindecă psihanaliza. București, România: Editura Trei. (Original work published 1984)
Kohut, H., & Wolf, E. S. (1978). The disorders of the self and their treatment: An outline. International Journal of Psycho-Analysis, 59, 413–425.
Psihanaliza aplicată - Analiza filmului „The Ballad of a Small Player”
Radu Tudorache, februarie 2026
Rezumat
(Interpretare personală a filmului, fără lectura cărții)
„The Ballad of a Small Player” este un thriller psihologic britanic din 2025, regizat de Edward Berger, după un scenariu bazat pe romanul cu același nume al lui Lawrence Osborne. Filmul îi are în rolurile principale pe Colin Farrell și Fala Chen.
Filmul spune povestea lui Brendan Reilly, un jucător de baccarat obsesiv care trăiește în lumea cazinourilor de lux din Macau. Viața lui Reilly e organizată exclusiv în jurul pariurilor extreme, a datoriilor și a măștilor false, așa cum reiese din numele său de împrumut, Lord Doyle, din hainele lui de un rafinament fals, din luxul la limita kitsch-ului și, simbolic, din alegerea mânușilor galbene, incomode dar pretențioase. Reilly este permanent urmărit de creditori, de recuperatori și de lege, cărora le supraviețuiește la limită prin dispariții frauduloase și câștiguri de ultim moment, care îi oferă numai câte un răgaz, niciodată o șansă de ieșire din această viață.
Filmul începe în momentul când Reilly (Lord Doyle), pierde totul, inclusiv tot ce furase și ce împrumutase dar, în momentul ruinării sale finale, o întâlnește pe Dao Ming, un creditor privat asociat cazinoului, o femeie rezervată, cu un dispreț imens față de jucători. Reilly, pe care îl recunoaște imediat ca fiind chintesența unei funcționari fără speranță, îi apare acesteia ca întruchiparea a tot ceea ce ea detestă.
O ploaie torențială îi reunește însă puțin mai târziu, întâmplător, pe stradă. Reilly ii cere bani cu împrumut, iar ea, care nu se așteaptă la nimic mai bun de la el, îl refuză disprețuitor și se îndepărtează. Știe ce fel de om e dar acceptă, totuși, invitația de a intra în taxiul lui. Modul în care el îi cere acest împrumut, sau contextul, e altfel acum. Reilly îi promite că îi va da banii înapoi, că își va plăti toate datoriile și îi va plăti și datoriile ei: el este un om onest, nu minte și nu uită, va câștiga în cele din urmă, pentru că după pierdere vine cu siguranță câștigul, este o lege a naturii. Dao Ming știe că este imposibil.
Și totuși...Relația dintre ei se leagă improbabil, tensionat și lipsit de intimitate, într-un moment de apropiere paradoxală, între disperare și speranță. În jurul lor totul simbolizează inconștientul: ploaia, apa, marea, noaptea. Dao Ming este și ea pierdută, dar într-un alt fel decât Reilly - e rece, calmă, de necitit, detașată. Apropierea ei de Reilly nu pare motivată de afecțiune, ci de un alt fel de urgență interioară. Pare că se simte responsabilă nu numai pentru un eșec personal devastator, ci și pentru toți jucătorii ratați cărora le-a oferit împrumuturi, oameni imposibil de salvat, dintre care ultimul se sinucisese chiar în acea noapte.
În ciuda disprețului pentru jucători, Dao Ming face un gest neașteptat, parcă izvorât din inconștient. Îl alege pe Reilly și mizează pe el un ultim pariu. O face calm, nepăsător, fără a fi clar dacă crede în el sau dacă speră, o face detașat, dincolo de cum ar fi trebuit să o facă un om disperat. Petrec o noapte, pe marginea mării, în ploaie. Acolo, Dao Ming după ce îi ascultă delirul, îi permite, îi cere, o mângâiere tandră, pe păr și își dă voie să își lase, pentru o clipă, capul pe umărul lui. E toată intimitatea pe care o pot avea și, în același timp, este atât de mult! Dimineața, ea nu mai e acolo dar, într-un gest de criptat, îi lasă în urmă, scris pe încheietura mâinii, ceea ce se va dovedi a fi codul de acces la toate economiile ei.
El se întoarce în cazinou, unde găsește resurse să înșele și să seducă încă o dată, de această dată pe agenta recuperatorilor, trimisă să îl caute și, ca de obicei, pierde tot și fuge în ultimul moment, cu nimic, spre Hong Kong. Dao Ming îl culege dintr-un ultim bar, epuizat, aproape mort, lovit de infarct și îl aduce în casa ei secretă, plutitoare și izolată, unde îl îngrijește, îi oferă hrană și un spațiu temporar, ca într-o altă lume, departe de zgomotul și violența cazinourilor.
În acest interval suspendat, Dao Ming își dezvăluie povestea. Copil nedorit, la țară, ea a fură bani de la tatăl său pentru a-și oferi o șansă de a pleca și de a trăi. Gestul ei are însă consecințe ireversibile: tatăl ei moare de inima rea la puțin timp după ce află. De atunci, întreaga ei viață devine o luptă prin care încercă să repare ceva ce nu mai poate fi reparat. Muncește ani grei, economisind pentru a-și scoate mama din mizerie. Mama ei o refuză însă, returnând-i banii. Vina nu mai poate fi acum transformată, nici reparată. În Dao Ming se rupe ceva.
Ultimul ei gest va fi acest pariu imposibil de câștigat, pariul pe Reilly, un pariu prin care pare că vrea să salveze pe un altcineva imposibil de salvat, în oglindă cu faptul ca ea însăși nu mai poate fi salvată. Sau poate să își demonstreze că nu există salvare. Înainte ca el să adoarmă, îi repetă că pentru el totul nu este pierdut, ca el are, încă, o șansă.
După noaptea dezvăluirii, Dao Ming dispare, iar Reilly se trezește dimineața, singur. Gătește pentru ea, așteptând-o cu masa, iar rutina simpla pe care o încearcă sugerează, pentru o clipă, posibilitatea unei alte vieți. Dao Ming întârzie însă, iar Reilly găsește întâmplător locul unde ea are ascunși banii. După o ezitare, decide să îi ia și se întoarce în Macau să îi joace. Dacă acest gest este o trădare sau acceptarea tacită a unui dar, rămâne ambiguu. Reilly nu știe că, în această noapte, Dao Ming și-și luase viața.
Din acest punct, prezența lui Dao Ming se transformă: ea nu mai apare ca personaj, dar se dovedește ulterior că va continua să îl însoțească pe Brendan de dincolo de lume (o fantomă va fi văzută pe filmul echipei antifraudă a cazinoului).
În Macau, Reilly joacă toți banii și, de data aceasta câștigă, iarăși și iarăși, exorbitant de mult, până când cazinourile îi interzic să mai joace. Se abandonează unor gesturi ostentative de triumf: comandă cea mai scumpă șampanie, trabucuri și mâncăruri rafinate, în cantități enorme, lucruri pe care de fapt le urăște. Aceste excese par menite să îi amorseze omnipotența și să îi hrănească o foame insațiabilă. Astfel montat, face încă un pariu imens, all-in și, câștigă. Își plătește toate datoriile și se pregătește să se întoarcă la Dao Ming.
Momentul crucial al filmului survine atunci când o femeie în vârstă și infinit de bogată, arogantă și crudă, probabil personificarea a „casei”, a realului inexorabil, îi oferă un ultim pariu, cu șanse de câștig de o sută la unu pentru el. Este momentul crucial. Dependentului i se oferă o doză masivă de drog chiar în momentul celui mai mare high. Reilly găsește, într-un moment de tensiune totală, puterea să refuze, alegând fantezia salvării alături de Dao Ming. Sadică, bătrâna îi dezvăluie nepăsător faptul ca Dao Ming s-a sinucis chiar în noaptea pe care ei care au petrecut-o împreună, în casa ei de pe apă. Lovitura este decisivă. Și totuși, în mod imposibil, Reilly refuză pariul, devenind singurul jucător capabil să respingă o astfel de șansă.
Distrus, el realizează un ultim act ritualic: arde toți banii câștigați ca ofrandă pentru spiritul lui Dao Ming. Deși ea nu mai este în viață pentru a fi „plătită”, el o răsplătește simbolic prin renunțarea la joc și prin refuzul acestei ultime tentații. Astfel, pariul ei final se dovedește câștigător: împotriva unor șanse imposibile, Reilly se oprește și iese din joc, nu prin bani, ci prin salvarea propriei sale ființe. Daca va muri, va muri altfel. Filmul se încheie în acest punct, lăsând deschisă soarta lui ulterioară.
Perspectivă psihanalitică
Conflictul principal este, pentru ambele personaje, vinovăția și imposibilitatea reparației precum și lupta, pe multiple paliere, cu apărări primitive, pentru a tolera această imposibilitate și a rămâne în viață. Întâlnirea celor doi le dă ambilor o ultimă șansă, pe care o joacă fiecare în felul lui, șansă în urma căreia câștigă fiecare ceva, nu mult, dar maximumul posibil pentru sine. Poate de aici și titlul „Balada unui jucător mic”. Avem de fapt doi jucători „mici” prin micimea mizelor lor, o simpla viață normală fiind pentru ei mult mai mult decât ar fi putut să aibă. Ceea ce își oferă unul altuia însă, într-o psihodinamică neașteptată, nu este deloc mic, dimpotrivă. În acest dans al damnaților, fiecare îi oferă celuilalt sens și speranță. Din această perspectivă, filmul s-ar fi putut numi „Balada jucătorilor mari”.
Psihanalitic, gândirea lui Andre Green, care vorbește de negativul „legat” și negativul „dezlegat” este cea mai potrivită pentru a descrie axa centrală a filmului. Primul tip de funcționare este portretizată în Reilly, cel de-al doilea în Dao Ming. În lucrarea sa The Work of the Negative, Green diferențiază între formele agresive ale pulsiunii de moarte și formele ei destructive lipsite de agresivitate. În acestea din urmă se manifestă ceea ce el numește „narcisismul negativ”, adică retragerea radicală a investirii în obiecte și renunțarea sinelui la a mai căuta plăcerea. Green explică cum atacul asupra legăturilor cu obiectele sinelui lasă în urmă vid, moarte psihică. Această funcționare limită este mai radicală decăt orice altă funcționare. Negativul evacuat nu mai lasă loc nici de speranță, nici de luptă, nici de viață.
Brendan Reilly
Brendan Reilly dă dovadă de un narcisism grandios, („legat”), cu funcționări limită extreme, dependență totală, obsesiv-compulsivă și clivaje schizo-paranoide Narcisismul lui este pus în slujba păstrării credinței în posibilitatea de reparație și a recuperării unei identități „adevărate”, de om cinstit. Reilly se înscrie într-o cursă nebună, accelerată împotriva realității, în încercarea disperată de a păstra această speranță, și de a-și păstra legată astfel pulsiunea de moarte.
Din perspectivă freudiană, Eul lui Reilly funcționează precar, nefiind capabil să medieze între cererile pulsionale ale Se-ului și exigențele punitive ale Supraeului, să opună principiul realității principiului plăcerii, ceea ce conduce la acte repetate de auto-sabotaj și la menținerea unei stări de tensiune internă cronică, rezolvată paroxistic prin excitația compulsivă a jocului. Reilly justificând „câștigul” după care aleargă cu orice preș ca fiind unica soluție de satisfacere a Supraeului care îi cere să își plătească datoriile și să redevină un om cinstit.
Masca „Lord Doyle”, luxul la limita kitsch-ului și mănușile galbene sunt o armură narcisică: o încercare de a menține coeziune și valoare acolo unde Eul este extrem de fragil. Ostentația lui nu este plăcere, ci contrainvestire împotriva căderii în lipsă și rușine.
Din perspectiva kleiniană, Reilly funcționează în registrul paranoid-schizoid: lumea lui e rezolvată prin clivaje: învingător, imposibil de înfrânt / looser, matematic imposibil să câștige; noroc garantat, ghinion temporar / noroc imposibil, pierdere garantată; sine potent, casă impotentă / sine impotent, casă persecutorie potentă. Toate obiectele sunt tratate parțial (banii, cazinoul, creditorii), iar omnipotența funcționează ca o apărare împotriva anxietăților depresive.
Din perspectiva lui Bion, Reilly trăiește într-o relație ambiguă cu cunoașterea. Jocul de noroc este un mod de a evita gândirea, dar nu o distruge complet. Rilley nu transformă experiența, dar nici nu o evacuează total. Putem vorbi de un raport oscilant cu (–K): uneori refuză cunoașterea, alteori o tolerează suficient pentru a rămâne capabil, în final, să ia o decizie care va rupe repetiția. În scena-limită (oferta 100:1), se întâmplă ceva diferit: în loc să evacueze șocul printr-un pariu, Reilly produce un act de oprire. Din perspectivă bioniană, putem vorbi de un moment în care elementul beta (impactul) nu mai este evacuat imediat, ci capătă o formă minimă de transformare.
Din perspectiva lui Green, Reilly rămâne pe versantul în care negativul este încă erotizat și legat: Jocul, minciuna, fuga, repetiția, identitatea falsă, sunt apărări narcisice costisitoare, dar ele mențin raportul cu obiectul și păstrează conflictul. Pulsiunea de moarte este încă prinsă în conflict, repetiție și relații obiectuale. Reilly nu se retrage din lume; el o exploatează, o manipulează, o provoacă. Negativul său este încă lucrat, în travaliu, chiar dacă într-o manieră repetitivă, escalantă și nesustenabilă.
Dao Ming
Dao Ming și-și încheie existența în licărirea unei ultime tentative de reparație. După furtul banilor tatălui pentru „o șansă la viață”, urmat de moartea acestuia, Dao Ming trăiește o viață de chin pentru a acumula bani și a-și răscumpăra vina. Refuzul mamei distruge însă dispozitivul reparator. Vina devine ireparabilă, iar Dao Ming se retrage într-un narcisism negativ, rupând-se de obiectele sale, fără a mai păstra nimic.
Pentru Ming, eșecul metabolizării vinovăției face ca banii să devină un reziduu inert, nu un substitut reparator, semn al legării. Banii aflați la originea păcatului nu mai pot fi returnați, așadar păcatul ei nu mai poate fi spălat. Tot ce poate să facă e să-și permită o ultimă legătură, o ultimă dovadă de viață, prin care deplasează acest conflict de vinovăție împreună cu speranța de reparație către un altul (Reilly), despre care simte că încă mai poate obține salvarea prin bani. Într-un ultim mod, atemporal, dincolo de viață, Dao Ming, deși nu mai poate investi în obiecte, găsește o cale să se identifice totuși, mai primitiv, cu Riley; fantoma ei îi rămâne alături. Imensitatea improbabilității succesului lui Reilly e pentru Dao Ming o necesitate, ea poate simboliza astfel și poate lega imensitatea vinovăției proprii.
Din perspectivă freudiană, Dao Ming poate fi văzută ca funcționând sub predominanța principiului realității, cu un Eu capabil să regleze excitația pulsională prin amânare și control cu o bună capacitate de stăpânire a pulsiunilor. Nu observăm un conflict manifest sau un simptom, ci dimpotrivă, o viață pulsională sub-investită, un deficit de circulație pulsională în care evitarea excitației poate indica o apărare împotriva angoasei de pierdere a controlului. Aceasta interpretare arată limitele perspectivei freudiene clasice în cazul ei.
Din perspectivă kleiniană, Dao Ming pare inițial în poziție depresivă: recunoaște distrugerea, încearcă reparația, suportă vinovăția. Însă refuzul mamei distruge fantasma reparatorie și transformă culpa depresivă într-o vină rigidă, persecutorie, fără posibilitate de restabilire a obiectului intern.
În termenii lui Bion, Dao Ming se confruntă cu imposibilitatea de a transforma experiența în simbol (–K radical). Astfel, ea nu-și mai poate construi o poveste internă tolerabilă. Împrumuturile acordate altor jucători repetă eșecul, responsabilitatea se extinde persecutoriu, până când se ajunge la ultima picătură: ultimul jucător care se sinucide în acea noapte. Această acumulare duce la o imposibilitate de conținere și transformare și la o retragere finală prin distrugerea legăturilor.
După acest moment al căderii finale, dinamica descrisă de Green devine centrală. Travaliul negativului parcursese pentru Dao Ming o formă de narcisism grandios: ea și-și trăise viața (cumpărată cu bani furați de la tată), muncind înrobitor pentru a câștiga bani (foarte mulți, doi saci) cu care urma să-și rezolve vinovăția cumpărând-și iertarea de la mamă. După lezarea catastrofică produsă însă de refuzul mamei, narcisismul ei omnipotent se prăbușește într-un narcisism negativ, o retragere radicală din obiecte și de subminare a sinelui. Dao Ming devine calmă, de necitit, detașată, nu ca semn de elaborare, ci ca indiciu al dezangajării. Pariul ei ultim, pe Reilly, deși păstrează o urmă de ambivalență erotizantă (mângâierea pe păr, noaptea, pe bancă), nu reprezintă o încercare de „salvare prin iubire”, ci mai degrabă o ultimă soluție de a-și „lega” negativul prin altul, acolo unde, pentru ea însăși, legarea nu mai este posibilă. Astfel, sinuciderea ei și-și păstrează o nuanță ambivalentă (acting-out-ul erotic) dar este mai ales o ieșire din câmpul psihic.
Psihodinamica diadei
Relația dintre Reilly și Dao Ming nu este o idilă, ci un dispozitiv psihic: fiecare îl folosește pe celălalt ca suport al unei operații interne.
Pentru Reilly, Dao Ming funcționează ca obiect prețios, nefalsificabil, o prezență care introduce un holding minim (hrană, ritm, spațiu departe de cazino), deci o alternativă la caruselul pulsional al jocului.
Pentru Dao Ming, Reilly devine „miza” unui ultim pariu: negativul mai poate fi legat undeva, înafară. De aici gestul criptic, codul pe încheietura mâinii, care nu e simplu „cadou”, ci inscripție de destin, marcaj al unei investiții ultime, plasate în corpul celuilalt.
Cei doi fac un ultim pariu (imposibil de câștigat în lumea reală), un pariu unul pe altul, unul în altul, ca instituire a unei ultime legături. Relația lor devine astfel locul în care „minus cu minus” dă „plus”, „minus cu minus” dă „unu”, adică „legătura” nouă dintre ei, astfel creată.
Punctul culminant al filmului, reprezentat de scena pariului cu șanse 100:1, oferă contrastul luptei supreme între pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte. Oferta bătrânei (realului) combină două excitații insuportabile, concomitent: doza supremă a jocului și adevărul traumatic, comunicat sadic (moartea lui Dao Ming). În această scenă, funcționările contrastante ale lui Reilly și Dao Ming nu ar avea nicio șansă, dar diada lor reușește să depășească provocarea.
Reilly reușește refuzul. Refuzul lui este un „nu” care păstrează legarea (Green), este o suspendare a compulsiei (Freud), este un pas înspre recunoașterea pierderii (Klein); este un început de transformare prin suspendarea evacuării prin act a elementelor beta, nu o simbolizare propriu-zisă, ci o oprire a descărcării, care creează o latență necesară unei posibile transformări în alfa (Bion).
Dao Ming, este deja intrată în negativul care nu mai poate fi legat, iar sinuciderea ei îi elimina chiar agenția sinelui. Ea lasă însă în urmă ceva, prin legătura ei cu Reilly. Îi oferă lui Rilley un obiect intern, un punct fix. Un negativ, care odată proiectat în altul, devine un negativ al negativului, adică un pozitiv. Dao Ming nu a mai distrusă. A oferit. Este aceasta o reparație? Nu pentru fiecare din ei, dar pare că este o reparație pentru ei ca și cuplu. Ceea ce se salvează este acest al treilea, relația lor, care prin povestea pe care ne-o oferă nouă, privitorilor, îi răscumpără într-un mod neașteptat, pe amândoi.
Simboluri psihanalitice
Filmul folosește o multitudine de simboluri care pot fi interpretate ca operatori de sens, dintre care cele mai de impact sunt:
- Ploaia torențială / întâlnirea în ploaie: o scenă de trecere (limen) în care controlul narcisic al lui Reilly e temporar spălat, iar Dao Ming acceptă paradoxal intrarea în taxi, ca și cum elementul „umed” ar suspenda apărarea rigidă și ar permite o investiție minimă.
- Apa / casa plutitoare: un spațiu „altfel”, separat de cazino; un fel de anti-cazino (anti-excitație). Într-o interpretare psihanalitică clasică, apa poate fi asociată cu inconștientul și cu regresia; aici, funcția ei narativă este însă cea de conținător și de suspendare a acțiunii compulsive, făcând posibilă mărturisirea și apariția unei normalități simple, domestice.
- Mănușile galbene / kitsch-ul luxului: sunt semne ale unei suprafețe narcisice; „pielea” mănușii ca substitut de Eu-piele și galbenul ca marcaj arogant, ostentativ.
- „Casa” (cazinoul) personificată de bătrâna bogată: un obiect persecutor „fără chip” care devine chip, realul inexorabil care oferă tentația supremă (100:1) ca atac asupra posibilității de salvare.
Psihopatologii
Brendan Reilly este un narcisic grandios, dependent compulsiv cu funcționări schizo-paranoide la limită. El leagă prin eros pulsiunea de moarte, sinele fals grandios, prin repetiția distructivă, clivajele schizo-paranoide, păstrează vitalitatea de care are nevoie pentru a putea spune „nu”, acolo unde egoul grandios, clivajele realității și logica dependenței cereau un „încă o dată”. Dao Ming, pe de altă parte, deși aparent calmă și lucidă, are o patologie mai gravă: în narcisismul ei negativ, vina este ireparabilă, reparația imposibilă, iar negativul se radicalizează prin atacul asupra legăturilor cu obiectele sinelui și retragerea totală a investirii. Cele două personaje prezintă, așadar, contrastant, diferența dintre un borderline în conflict, cu funcționare narcisică grandioasă (Reilly) și un borderline dezangajat cu funcționare narcisică negativă (Dao Ming).
Referințe
Bion, W. R. (1962). Learning from experience. Heinemann.
Freud, S. (2010). Doliu și melancolie. În Metapsihologie (trad. V. Dem. Zamfirescu). București: Trei. (Lucrare originală publicată în 1917)
Freud, S. (2010). Dincolo de principiul plăcerii. În Metapsihologie (trad. V. Dem. Zamfirescu). București: Trei. (Lucrare originală publicată în 1920)
Green, A. (1999). The work of the negative (A. Weller, Trans.). London: Free Association Books.
Klein, M. (1975). Love, guilt and reparation and other works 1921–1945. Hogarth Press. (Original work published 1935)
Ogden, T. H. (1986). The matrix of the mind: Object relations and the psychoanalytic dialogue. Northvale, NJ: Jason Aronson.
A Psychoanalytic Sketch - From Drives to Truth
Radu Tudorache, February 2026
I propose through this text to establish a connection (inevitably naive and forced) between a series of concepts by Freud, Bion, Kohut, and Green, linked in a schematic logic, deliberately reductive, which describes the basic functioning of the human psyche, of thinking, of thinking dysfunctions as well as the premises and opportunities of the psychoanalytic therapeutic process, being inspired in this undertaking by reading chapter 6 from the work “Time in the Psychoanalytic Process” by prof. dr. Bogdan Cuc.
I will thus sketch below an integrative construction of how the psychic apparatus transforms pulsional tension and somatic excitations into thoughts, symbols and lasting psychic structures, contrasting two paradigms: (1) the Freudian-Bionian line, in which thinking constitutes itself as a response to the pressure of excitations/frustration, and has a transformation function (α function, K/−K links) and (2) the self-psychology line (Kohut), in which structures are formed in the matrix of relationship with (empathic) self-objects through “transmuting internalization”. In this framework I will integrate André Green's contributions regarding “the work of the negative” and the developments of Bion's thinking proposed by Grotstein and Civitarese, in the direction of conceptualizing a “truth drive”.
From Tension to Meaning
A common nucleus of different streams of psychoanalytic thought is the idea that psychic life begins as a problem of tension: something pushes the psychic apparatus to work, to bind, to transform, or to let out. In Freud's formulation, the drive (“Trieb”) is a “limit-concept” between somatic and psychic, a demand for work imposed on the psyche, derived from within the body (or through the body). This demand is not yet thought, but pressure that calls for representation, discharge, transformation and/or binding. The starting position is not a biologistic one (“the human functions on the basis of vital energy produced in the body”); we are not speaking of “cellular energy” as such, but of somatic excitations and of how they are “psychized” and become demands for work, affect, representation, thought. Freud does not reduce the psychic to the cellular, but affirms a continuity between body and psyche through the idea of the drive as an “internal impulse” that cannot be evaded, as an external stimulus can be.
From here two questions emerge:
- How does pressure become “thinkable”? (Bion)
- How does pressure on self-cohesion become “self-regulating”? (Kohut)
Starting from these questions, we will sketch an integrative model of the passage from drives to truth, in which “truth” is not a logical judgment, but a vector of development and at the same time a tolerable emotional reality, symbolized and integrated.
Drive, Transformation, Structures
In Instincts and Their Vicissitudes (1915), Freud defines the drive as pressure (“Drang”) that obliges the psychic apparatus to activity, thus becoming a demand for work. From this perspective, thinking is not a cognitive luxury, but a response to an energetic and economic problem: what do we do with tension?
In Beyond the Pleasure Principle (1920), Freud complexifies the economy of tension through the dualism of Eros/Thanatos. If the life drive has a function of unification, binding, complexification, the death drive introduces the tendency toward unbinding, repetition, return to a less organized level of psychic life.
Freud offers us a grammar of tension, Bion describes the mechanism of transformation (how tension becomes livable/thinkable), while Kohut emphasizes the mechanisms of formation of healthy self-structures, necessary for this transformation, as well as the manner of addressing in an adequately empathic environment the traumatic energies that arise as a result of deficit/rupture of self-cohesion.
Thinking as Response to the Pressure of Thoughts and the Metabolization of Experience
In A Theory of Thinking (1962), Bion proposes a conceptual reversal: not thinking that produces thoughts, but thoughts, in the sense of “pressing contents,” proto-thoughts, that force the development of an apparatus capable of processing them. Thinking is thus a response to pressure and frustration, a device for tolerating tension through transformation, not merely a cognitive instrument. This idea is consonant with the Freudian line which holds that the drive obliges to work, and in Bion, “work” becomes the transformation of the raw elements of experience into elements usable for dreaming, symbolization and consciousness. Where frustration can be tolerated, transformation becomes possible; where frustration cannot be tolerated, evacuation/attack on links and collapse of the thinking function appear.
The α function, according to Bion, represents the capacity to transform “β elements” (raw sensory-emotional data, non-dreamable, non-assimilable) into “α elements” (dream material, thinking, memory, symbol). In early stages, the child borrows this function from the mother through her reverie: the mother has the capacity to receive the child's projections, to metabolize them and to return them in a digestible form. This process constitutes a matrix for the development of the capacity for thinking and learning from experience.
Thinking processes are closely correlated with subjective time: waiting, delay, the alternation of presence/absence, the transformation of time into a “space of memory.” The capacity to “stay with” frustration is inseparable from the capacity to “stay in” time, to endure the interval between pre-conception and realization, between need and satisfaction, between question and answer. When this capacity fails, the pressure to evacuate immediately appears, and subjectivity may collapse into a “perpetual present,” without past and without future, symbolization becoming impossible and resulting in evacuation (Cuc, 2024).
What else can happen when truth is intolerable? In Attacks on Linking (1959), Bion also describes situations in which the link between objects, ideas, affects or between two minds is attacked destructively. The stakes are not merely defensive in the strict sense, but a destruction of the binding function itself, such that experience becomes unlearnable and thinking is sabotaged. In Bion's later terms, this can be understood as a form of −K (anti-knowledge), not the absence of knowledge, but an active attack on the possibility of knowing/understanding.
Truth as Necessity, Not as Epistemic Ornament
In the post-Bionian filiation, the idea becomes increasingly explicit that there is a fundamental orientation of the psyche toward truth: not toward a logical truth but toward a truth of emotional reality. Grotstein (2004) formulates the notion of “truth drive” starting from Bion's ideas about “O,” ultimate reality, the ultimate truth of experience, never exhaustible by representations. For Grotstein, “truth drive” functions as a motor of transformation, a call toward encounter with psychic reality, despite resistance and defensive lying.
Civitarese (2012) takes up the theme of “truth drive” in relation to Bion's concepts of “Grid,” “container-contained,” “contact-barrier,” emphasizing that truth in analysis is inseparable from transformation: truth is not a transmitted content, but a result of the metabolization of the emotional field and the development of the dreaming/thinking function in relation.
We can thus speak of “truth drive” as a useful metaphor resulting from the Bionian tradition (K, O, “truth drive”) and from the Kleinian theme of epistemophilia (pulsional curiosity to know what is in the mother's body), without placing it on the same level as the two Freudian drives, Eros and Thanatos. “Truth drive” thus becomes useful as a clinical vector; it describes the psyche's necessity to consciously tolerate, to the greatest possible extent, its emotional reality.
Self-Cohesion and the Formation of Psychic Structures
In self-psychology, Kohut (1978) describes the formation of psychic structures through “transmuting internalization” in the presence of a responsive and empathic self-object. Functions of self-regulation (calming, organizing, self-valuation) are initially sustained by the self-object and gradually, through small optimal failures and repairs, these functions are internalized as lasting structures of the self.
In Kohut's conceptualization, healthy self-structure is not a preformed entity but an achievement emerging from the matrix of empathic relationship. The analyst, in this framework, becomes a “selfobject” for the patient: his responsiveness and attunement to the patient's inner reality become a regulatory function that the patient gradually internalizes.
Where self-cohesion fails or is disrupted, the psyche may resort to defenses that Kohut calls “narcissistic,” not in a judgmental sense, but as structures of psychological survival. Fragmentation, rage, depletion, or defensive grandiosity are understood not as pathology but as the psyche's resourceful response to unbearable vulnerability and absence of mirroring.
Psychic Structures: The Three Forms of Transformation
The psychic apparatus can be described as a device of transformation that converts pulsional solicitations and somatic excitations into:
- livable forms (modulable affects),
- thinkable forms (representations, symbols, narratives),
- durable forms (structures of the self and of personality).
This transformation depends on two complementary axes:
1. The Bionian axis of thinking-transformation: from β to α, from evacuation to learning, from attack on links to the capacity to bind.
2. The Kohutian axis of self-structuring: from dependence on self-objects to internal self-regulation.
“Truth” (in the Bionian/post-Bionian sense) is not a content, but the result of successful transformation: an emotional reality that can be borne without attack on links and without narcissistic collapse.
“Truth” (in the Kohutian sense) becomes possible only when the self becomes sufficiently stable to bear it.
Axis of Thinking
Axis of Structure
Structures
Thinking Apparatus
Structures of Self
Processes
Learning from Experience
Transmutative Internalization
Pathologies
projective evacuation, −K, unassimilable
fragmentation, emptiness, incapacity
Truth
Vector of Growth
Possible with Stable Self
Figure 1. Man from Drives to Truth - metapsychological model
Somatic
Psychic
(Transformation)
Drives
Axis of
Thinking
Drives
Axis of
Structure
Structures
Thinking
Apparatus
Structures
of Self
Processes
Learning from
Experience
Transmutative
Internalization
Pathologies
projective evacuation, attack on links, −K, unassimilable
fragmentation, emptiness, rage, incapacity for cohesion and regulation
Truth (emotional)
Vector of
Growth
Possible only
with Stable Self
Livable
Thinkable
Durable
Figure 1. Man from Drives to Truth - metapsychological model
The Premises and Opportunities of the Psychoanalytic Therapeutic Process
The psychoanalytic therapeutic process can be viewed as a relational device of transformation, oriented not toward eliminating pulsional tension or the negative, but toward creating conditions in which these can be lived, thought and partially integrated without psychic collapse. Psychoanalysis does not annul the fundamental polarity Eros–Thanatos, nor does it promise a definitive reconciliation with truth; it offers, however, a framework in which emotional truth can become progressively more bearable.
Psychoanalysis starts from the recognition that psychic life is, structurally, subject to constant pressure: whether we conceptualize it in Freudian terms as pulsional pressure, in Bionian terms as pressure from proto-thoughts or in Kohutian terms as tension generated by the fragility of self-cohesion. This pressure is not accidental, but constitutive.
The therapeutic process becomes possible where this pressure can be maintained in the field of relationship without massive evacuation (through acting-out, somatization, splitting, attack on links) and without defensive denial. The basic premise of psychoanalytic therapy is, therefore, the possibility of tolerating frustration and uncertainty in a sufficiently stable frame.
The psychoanalytic frame (regularity, duration, asymmetry, relative neutrality) does not have a purely technical function, but a metapsychological one. It creates a container for raw projections, a temporal structure that allows for the emergence of expectation, a space in which experience need not be resolved immediately.
The psychoanalytic therapeutic process does not operate through the transmission of truth, but through the co-creation of a relationship in which truth can be met without destroying the link. The analyst becomes, simultaneously: container (Bion), object of empathic self (Kohut), witness to the negative (Green). This position allows the patient to experience, often for the first time, that emotional reality, however painful, contradictory or senseless, can be lived without requiring massive evacuation or distortion.
Psychoanalysis does not seek to “correct” the contents of the psyche, but to transform the manner of relating to them. Lying, illusion or denial are not treated as moral errors, but as survival solutions of a psyche confronted with intolerable truth. The therapeutic opportunity appears when these defensive solutions can be gradually replaced by more flexible forms of binding, in which truth is no longer equivalent to fragmentation, shame or terror.
Truth as Limit and Horizon. Psychoanalysis as a Practice of Strengthening and Psychic Growth
In Bionian and post-Bionian sense, truth is not a stable content, but a horizon of the psychic process. It cannot be possessed, but only approximated, and each approach to truth is followed by resistance, regression or defensive withdrawal. From a Kohutian perspective, truth becomes accessible only insofar as the self is sufficiently cohesive to bear it. Where cohesion is lacking, truth must temporarily be deferred in favor of the reconstruction of self-regulatory functions.
Psychoanalysis can thus be understood as a practice of strengthening and psychic growth, not as a technique of illumination. It creates the conditions in which drives can be bound, the negative can be thought, truth can be tolerated without attack on links and without narcissistic collapse.
This is not a promise of definitive cure, but a gradual expansion of the capacity to live in contact with one's own emotional reality. In this sense, the only legitimate therapeutic direction remains that of a gradual opening toward truth, an opening always fragile, always reversible, but clinically essential.
Bibliography
Bion, W. R. (1959). Attacks on linking. International Journal of Psycho-Analysis, 40, 308–315.
Bion, W. R. (1962). Learning from experience. London: Heinemann.
Bion, W. R. (1967). Second thoughts. London: Heinemann.
Civitarese, G. (2012). The internal conflict of the self. International Journal of Psycho-Analysis, 93(4), 839–855.
Civitarese, G. (2013). The lie of the couch. London: Routledge.
Cuc, B. (2024). Evaporations of the analyst's experience. Bucharest: Editura Trei.
Freud, S. (1915/2001). Instincts and their vicissitudes. In The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Vol. 14 (pp. 109-140). London: Hogarth Press.
Freud, S. (1920/2001). Beyond the pleasure principle. In The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Vol. 18 (pp. 1-64). London: Hogarth Press.
Green, A. (2005). Key ideas for a contemporary psychoanalysis. London: Routledge.
Grotstein, J. S. (2004). The dead mother complex revisited. Journal of the American Academy of Psychoanalysis, 32(2), 415–432.
Kohut, H. (2003). The analysis of the self. New York: International Universities Press.
Kohut, H. (2012). The restoration of the self. New York: International Universities Press.
Kohut, H., & Wolf, E. (1978). The disorders of the self and their treatment. International Journal of Psycho-Analysis, 59, 413–425.
Applied Psychoanalysis - Analysis of the Film “The Ballad of a Small Player”
Radu Tudorache, February 2026
Summary
(Personal interpretation of the film, without reading the book)
“The Ballad of a Small Player” is a British psychological thriller from 2025, directed by Edward Berger, based on a screenplay adapted from the novel of the same name by Lawrence Osborne. The film stars Colin Farrell and Fala Chen in the leading roles.
The film tells the story of Brendan Reilly, an obsessive baccarat player who lives in the world of luxury casinos in Macau. Reilly's life is organized exclusively around extreme bets, debts, and false masks, as evidenced by his assumed name, Lord Doyle, his clothes of false refinement, luxury bordering on kitsch, and, symbolically, the choice of yellow gloves, uncomfortable yet pretentious. Reilly is constantly pursued by creditors, debt collectors, and the law, whom he barely survives through fraudulent disappearances and last-minute winnings, which offer him only a respite, never an escape from this life.
The film begins at the moment when Reilly (Lord Doyle) loses everything, including all he has stolen and borrowed, but at the moment of his final ruin, he meets Dao Ming, a private creditor associated with the casino, a reserved woman with immense disdain for gamblers. Reilly, whom she immediately recognizes as the quintessence of a hopeless functionary, appears to her as the embodiment of everything she detests.
A torrential rain brings them together shortly after, by chance, on the street. Reilly asks her for money as a loan, and she, expecting nothing better from him, contemptuously refuses and distances herself. She knows what kind of man he is but accepts, nonetheless, his invitation to get into his taxi. The way he asks for this loan, or the context, is different now. Reilly promises her that he will return the money to her, that he will pay all his debts and hers too: he is an honest man, does not lie and does not forget, will win in the end, because after loss comes with certainty gain, it is a law of nature. Dao Ming knows it is impossible.
And yet... Their relationship binds impossibly, tensely and lacking intimacy, in a moment of paradoxical closeness, between despair and hope. Around them everything symbolizes the unconscious: rain, water, sea, night. Dao Ming is also lost, but in a different way than Reilly: she is cold, calm, unreadable, detached. Her closeness to Reilly does not seem motivated by affection, but by another kind of inner urgency. She seems to feel responsible not only for a devastating personal failure, but also for all the failed gamblers to whom she has offered loans, impossible-to-save men, the last of whom had committed suicide that very night.
Despite her disdain for gamblers, Dao Ming makes an unexpected gesture, seemingly arising from the unconscious. She chooses Reilly and places on him one last bet. She does it calmly, indifferently, without it being clear whether she believes in him or hopes, she does it detachedly, beyond how a desperate person ought to do it. They spend a night, on the edge of the sea, in the rain. There, Dao Ming, after listening to his delirium, allows him, asks him to, to gently caress her hair, and allows herself, for a moment, to lay her head on his shoulder. It is all the intimacy they can have and, at the same time, it is so much! In the morning, she is no longer there but, in a cryptic gesture, she leaves behind, written on her wrist, what will turn out to be the code to access all her savings.
He returns to the casino, where he finds resources to cheat and seduce once more, this time a debt recovery agent sent to find him, and as usual, he loses everything and flees at the last moment, with nothing, to Hong Kong. Dao Ming picks him up from one last bar, exhausted, nearly dead, struck by a heart attack, and takes him to her secret house, floating and isolated, where she cares for him, offers him food and temporary space, as in another world, far from the noise and violence of the casinos.
In this suspended interval, Dao Ming reveals her story. An unwanted child in the countryside, she stole money from her father to give herself a chance to leave and live. Her gesture, however, has irreversible consequences: her father dies of a heart attack shortly after discovering it. From then on, her entire life becomes a struggle through which she tries to repair something that can no longer be repaired. She works hard for years, saving to lift her mother out of misery. Her mother, however, rejects her, returning her money. Guilt can now no longer be transformed or repaired. Something breaks in Dao Ming.
Her last gesture will be this impossible-to-win bet, the bet on Reilly, a bet through which she seems to want to save another impossible-to-save, mirroring the fact that she herself can no longer be saved. Or perhaps to prove to herself that there is no salvation. Before he falls asleep, she repeats to him that for him all is not lost, that he still has a chance.
After the night of revelation, Dao Ming disappears, and Reilly wakes up in the morning, alone. He cooks for her, waiting for her at the table, and the simple routine he tries suggests, for a moment, the possibility of another life. Dao Ming, however, is late, and Reilly accidentally finds the place where she has hidden her money. After a hesitation, he decides to take it and returns to Macau to gamble it. Whether this gesture is a betrayal or tacit acceptance of a gift remains ambiguous. Reilly does not know that, on this night, Dao Ming took her own life.
From this point, Dao Ming's presence transforms: she no longer appears as a character, but is later revealed to continue to accompany Brendan from beyond the world (a phantom will be seen on the casino's anti-fraud team footage).
In Macau, Reilly gambles all the money and, this time wins, again and again, exorbitantly much, until the casinos forbid him to play further. He abandons himself to ostentatious gestures of triumph: he orders the most expensive champagne, cigars and refined foods in enormous quantities, things he actually hates. These excesses seem intended to anesthetize his omnipotence and feed an insatiable hunger. Thus set up, he makes one more massive bet, all-in, and wins. He pays off all his debts and prepares to return to Dao Ming.
The crucial moment of the film comes when an elderly and infinitely wealthy, arrogant and cruel woman, probably the personification of the “house,” the inexorable real, offers him one last bet, with winning odds of one hundred to one for him. This is the crucial moment. The addict is offered a massive dose of drug at the moment of his greatest high. Reilly finds, in a moment of total tension, the strength to refuse, choosing fantasy salvation alongside Dao Ming. Sadistic, the old woman casually reveals to him that Dao Ming committed suicide that very night when they spent together, in her floating house. The blow is decisive. And yet, impossibly, Reilly refuses the bet, becoming the only gambler capable of refusing such an opportunity.
Destroyed, he performs one last ritual act: he burns all the winnings as an offering for Dao Ming's spirit. Although she is no longer alive to be “paid,” he repays her symbolically through renunciation of gambling and refusal of this last temptation. Thus, her final bet proves victorious: against impossible odds, Reilly stops and exits the game, not through money, but through the salvation of his own being. If he dies, he will die differently. The film ends at this point, leaving his subsequent fate open.
Brendan Reilly
Reilly is an addict who has constructed his entire existence around a fundamental fantasy: that luck is an objective force he can master through ritual, repetition, code-cracking, and identification with a false persona. The mask “Lord Doyle,” the luxury bordering on kitsch, and the yellow gloves are narcissistic armor: an attempt to maintain cohesion and value where the self is extremely fragile. His ostentation is not pleasure but counter-investment against collapse into lack and shame.
From a Kleinian perspective, Reilly functions in the paranoid-schizoid register: his world is resolved through splits: invincible winner, mathematically impossible to lose / loser, impossible to win; guaranteed luck, temporary misfortune / impossible luck, guaranteed loss; potent self, impotent house / impotent self, potent persecuting house. All objects are treated partially (money, the casino, creditors), and omnipotence functions as a defense against depressive anxieties.
From Bion's perspective, Reilly lives in an ambiguous relationship with knowledge. Gambling is a way to avoid thinking, but does not completely destroy it. Reilly does not transform experience, but neither does he evacuate it entirely. We can speak of an oscillating relationship with −K: sometimes he refuses knowledge, other times he tolerates it enough to remain capable, in the end, of making a decision that will break repetition. In the limit scene (the 100:1 offer), something different happens: instead of evacuating the shock through a bet, Reilly produces an act of stopping. From a Bionian perspective, we can speak of a moment in which the beta element (the impact) is no longer immediately evacuated but acquires a minimal form of transformation.
From Green's perspective, Reilly remains on the side where the negative is still erotized and bound: gambling, lying, fleeing, repetition, false identity are costly narcissistic defenses, but they maintain the relationship with the object and preserve conflict. The death drive is still caught in conflict, repetition and object relations. Reilly does not withdraw from the world; he exploits it, manipulates it, provokes it. His negative is still worked, in travail, even if in a repetitive, escalating and unsustainable manner.
Dao Ming
Dao Ming ends her existence in the glimmer of one last attempt at reparation. After stealing her father's money for “a chance at life,” followed by his death, Dao Ming lives a life of torment to accumulate money and redeem her guilt. Her mother's refusal, however, destroys the reparative device. Guilt becomes irreparable, and Dao Ming retreats into a negative narcissism, severing herself from her objects, retaining nothing.
For Ming, the failure to metabolize guilt makes money an inert residue, not a reparative substitute, a sign of binding. The money at the origin of sin can no longer be returned, so her sin can no longer be washed away. All she can do is allow herself one last connection, one last proof of life, through which she displaces this conflict of guilt along with hope of reparation toward another (Reilly), about whom she feels might still obtain salvation through money. In one last, timeless way, beyond life, Dao Ming, although she can no longer invest in objects, finds a way to identify nonetheless, more primitively, with Riley; her phantom remains alongside him. The immensity of the improbability of Reilly's success is for Dao Ming a necessity; she can thus symbolize and bind the immensity of her own guilt.
The relationship between Reilly and Dao Ming is not an idyll, but a psychic device: each uses the other as support for an internal operation. For Reilly, Dao Ming functions as a precious, unfalsifiable object, a presence that introduces minimal holding (food, rhythm, space away from the casino), thus an alternative to the pulsional carousel of gambling. For Dao Ming, Reilly becomes “the stake” of one last bet: the negative can still be bound somewhere, outside. Hence the cryptic gesture, the code on the wrist, which is not simply a “gift,” but an inscription of destiny, a mark of an ultimate investment, placed in the other's body.
The two make one last bet (impossible to win in the real world), a bet one on the other, one in the other, as the institution of one last link. Their relationship thus becomes the place where “minus with minus” gives “plus,” “minus with minus” gives “one,” that is, the “new binding” between them, thus created. The climax of the film, represented by the scene of the bet with 100:1 odds, offers the contrast of the supreme struggle between the life drive and the death drive.
References
Bion, W. R. (1962). Learning from experience. London: Heinemann.
Freud, S. (1917/2001). Mourning and melancholia. Standard Edition, 14, 239–258.
Freud, S. (1920/2001). Beyond the pleasure principle. Standard Edition, 18, 1–64.
Green, A. (1999). The work of the negative. London: Free Association Books.
Klein, M. (1975). Envy and gratitude. London: Hogarth Press.
Ogden, T. H. (1986). The matrix of the mind. Northvale, NJ: Jason Aronson.
Esquisse psychanalytique - De la pulsion à la vérité
Radu Tudorache, février 2026
Je propose par ce texte d'établir un lien (inévitablement naïf et forcé) entre une série de concepts de Freud, Bion, Kohut et Green, liés dans une logique schématique, délibérément réductrice, qui décrit le fonctionnement de base de la psyché humaine, de la pensée, des dysfonctionnements de la pensée ainsi que les prémisses et les opportunités du processus thérapeutique psychanalytique, étant inspiré dans cette démarche par la lecture du chapitre 6 de l'ouvrage « Le temps dans le processus psychanalytique » du prof. dr. Bogdan Cuc.
Je vais ainsi esquisser ci-dessous une construction intégrative de la façon dont l'appareil psychique transforme la tension pulsionnelle et les excitations somatiques en pensées, symboles et structures psychiques durables, contrastant deux paradigmes : (1) la ligne freudo-bionienne, dans laquelle la pensée se constitue comme une réponse à la pression des excitations/frustration, et a une fonction de transformation (fonction α, liens K/−K) et (2) la ligne de la psychologie du soi (Kohut), dans laquelle les structures se forment dans la matrice de la relation avec les objets du soi (empathiques) par l'intermédiaire de l'« internalisation transmutative ». Dans ce cadre, j'intégrerai les contributions d'André Green concernant « le travail du négatif » et les développements de la pensée de Bion proposés par Grotstein et Civitarese, dans la direction de la conceptualisation d'une « pulsion de vérité ».
De la Tension au Sens
Un noyau commun des différents courants de la pensée psychanalytique est l'idée que la vie psychique commence comme un problème de tension : quelque chose pousse l'appareil psychique à travailler, à lier, à transformer, ou à laisser sortir. Dans la formulation freudienne, la pulsion (« Trieb ») est un « concept-limite » entre le somatique et le psychique, une demande de travail imposée au psychisme, dérivée de l'intérieur du corps (ou par le biais du corps). Cette demande n'est pas encore la pensée, mais la pression qui appelle à la représentation, la décharge, la transformation et/ou la liaison. La position de départ n'est pas biologiste (« l'humain fonctionne sur la base d'une énergie vitale produite dans le corps ») ; nous ne parlons pas d'« énergie cellulaire » en tant que telle, mais d'excitations somatiques et de la façon dont elles sont « psychisées » et deviennent des demandes de travail, d'affect, de représentation, de pensée. Freud ne réduit pas le psychique au cellulaire, mais affirme une continuité entre le corps et le psychique par l'idée de la pulsion comme un « impulsion interne » qui ne peut pas être évitée, comme un stimulus externe peut l'être.
De là émergent deux questions :
- Comment la pression devient-elle « pensable » ? (Bion)
- Comment la pression sur la cohésion du soi devient-elle « auto-régulable » ? (Kohut)
Partant de ces questions, nous esquissons un modèle intégratif du passage des pulsions à la vérité, dans lequel « la vérité » n'est pas un jugement logique, mais un vecteur du développement et en même temps une réalité émotionnelle tolérable, symbolisée et intégrée.
Pulsion, Transformation, Structures
Dans Pulsions et destins des pulsions (1915), Freud définit la pulsion comme une pression (« Drang ») qui oblige l'appareil psychique à l'activité, devenant ainsi une demande de travail. De cette perspective, la pensée n'est pas un luxe cognitif, mais une réponse à un problème énergétique et économique : que faisons-nous avec la tension ?
Dans Au-delà du principe de plaisir (1920), Freud complexifie l'économie de la tension par le dualisme Eros/Thanatos. Si la pulsion de vie a une fonction d'unification, de liaison, de complexification, la pulsion de mort introduit la tendance au déliaison, à la répétition, au retour à un niveau moins organisé de la vie psychique.
Freud nous offre une grammaire de la tension, Bion décrit le mécanisme de transformation (comment la tension devient vivable/pensable), tandis que Kohut souligne les mécanismes de formation des structures saines du soi, nécessaires à cette transformation, ainsi que la manière d'adresser dans un environnement adéquatement empathique les énergies traumatiques qui émergent suite à un déficit/rupture de la cohésion du soi.
La Pensée comme Réponse à la Pression des Pensées et la Métabolisation de l'Expérience
Dans A Theory of Thinking (1962), Bion propose une inversion conceptuelle : non pas la pensée qui produit les pensées, mais les pensées, au sens de « contenus pressants », des proto-pensées, qui forcent le développement d'un appareil capable de les traiter. La pensée est donc une réponse à la pression et à la frustration, un dispositif de tolérance de la tension par la transformation, pas seulement un instrument cognitif. Cette idée est consonante avec la ligne freudienne qui soutient que la pulsion oblige au travail, et chez Bion, le « travail » devient la transformation des éléments bruts de l'expérience en éléments utilisables pour le rêve, la symbolisation et la conscience. Là où la frustration peut être tolérée, la transformation devient possible ; là où la frustration ne peut pas être tolérée, l'évacuation/l'attaque sur les liaisons et l'effondrement de la fonction de pensée apparaissent.
La fonction α, selon Bion, représente la capacité de transformer les « éléments β » (données sensorielles-émotionnelles brutes, non-rêvables, non-assimilables) en « éléments α » (matériel de rêve, pensée, mémoire, symbole). Aux stades précoces, l'enfant emprunte cette fonction à la mère par sa rêverie : la mère a la capacité de recevoir les projections de l'enfant, de les métaboliser et de les lui restituer sous une forme digérable. Ce processus constitue une matrice pour le développement de la capacité de pensée et de l'apprentissage par l'expérience.
Les processus de pensée sont étroitement corrélés au temps subjectif : l'attente, le délai, l'alternance présence/absence, la transformation du temps en un « espace de la mémoire ». La capacité à « rester avec » la frustration est inséparable de la capacité à « rester dans » le temps, à supporter l'intervalle entre la pré-conception et la réalisation, entre le besoin et la satisfaction, entre la question et la réponse. Quand cette capacité échoue, la pression d'évacuer immédiatement apparaît, et la subjectivité peut s'effondrer dans un « présent perpétuel », sans passé et sans avenir, la symbolisation devenant impossible et résultant en une évacuation (Cuc, 2024).
Que peut-il se passer d'autre quand la vérité est intolérable ? Dans Attacks on Linking (1959), Bion décrit aussi les situations où le lien entre les objets, les idées, les affects ou entre deux esprits est attaqué destructivement. Les enjeux ne sont pas seulement défensifs au sens strict, mais une destruction de la fonction de liaison elle-même, de sorte que l'expérience devient non-apprenante et la pensée est sabotée. Dans les termes ultérieurs de Bion, cela peut être entendu comme une forme de −K (anti-connaissance), non pas l'absence de connaissance, mais une attaque active sur la possibilité de connaître/comprendre.
La Vérité comme Nécessité, Non comme Ornement Épistémique
Dans la filiation post-bionienne, l'idée devient progressivement explicite qu'il existe une orientation fondamentale de la psyché vers la vérité : non pas vers une vérité logique mais vers une vérité de la réalité émotionnelle. Grotstein (2004) formule la notion de « pulsion de vérité » en partant des idées de Bion sur « O », la réalité ultime, la vérité ultime de l'expérience, jamais épuisable par les représentations. Pour Grotstein, la « pulsion de vérité » fonctionne comme un moteur de transformation, un appel à la rencontre avec la réalité psychique, malgré la résistance et le mensonge défensif.
Civitarese (2012) reprend le thème de la « pulsion de vérité » en relation aux concepts de Bion de « Grid », « container-contained », « contact-barrier », soulignant que la vérité en analyse est inséparable de la transformation : la vérité n'est pas un contenu transmis, mais un résultat de la métabolisation du champ émotionnel et du développement de la fonction de rêve/pensée en relation.
Nous pouvons ainsi parler de « pulsion de vérité » comme une métaphore utile résultant de la tradition bionienne (K, O, « pulsion de vérité ») et du thème kleinien de l'épistémophilie (curiosité pulsionnelle de savoir ce qui se trouve dans le corps de la mère), sans la placer au même niveau que les deux pulsions freudiennes, Eros et Thanatos. La « pulsion de vérité » devient ainsi utile comme vecteur clinique ; elle décrit la nécessité du psychisme de tolérer consciemment, dans la plus grande mesure possible, sa réalité émotionnelle.
Cohésion du Soi et Formation des Structures Psychiques
En psychologie du soi, Kohut (1978) décrit la formation des structures psychiques par l'« internalisation transmutative » en présence d'un objet du soi réactif et empathique. Les fonctions d'auto-régulation (apaisement, organisation, valorisation de soi) sont initialement soutenues par l'objet du soi et graduellement, par de petits échecs optimaux et des réparations, ces fonctions sont internalisées comme des structures durables du soi.
Dans la conceptualisation de Kohut, la structure saine du soi n'est pas une entité préformée mais une réussite émergente de la matrice de la relation empathique. L'analyste, dans ce cadre, devient un « objet du soi » pour le patient : sa réactivité et son accord à la réalité interne du patient deviennent une fonction de régulation que le patient internalise graduellement.
Là où la cohésion du soi échoue ou est interrompue, la psyché peut recourir à des défenses que Kohut appelle « narcissiques », non pas dans un sens de jugement, mais comme des structures de survie psychologique. La fragmentation, la rage, l'épuisement, ou la grandiose défensive sont compris non pas comme une pathologie mais comme la réponse ingénieuse de la psyché à la vulnérabilité intolérable et à l'absence de réflexion miroir.
Les Structures Psychiques : Les Trois Formes de Transformation
L'appareil psychique peut être décrit comme un dispositif de transformation qui convertit les sollicitations pulsionnelles et les excitations somatiques en :
- formes vivables (affects modulables),
- formes pensables (représentations, symboles, narrations),
- formes durables (structures du soi et de la personnalité).
Cette transformation dépend de deux axes complémentaires :
1. L'axe bionian de la pensée-transformation : du β à l'α, de l'évacuation à l'apprentissage, de l'attaque sur les liaisons à la capacité de lier.
2. L'axe kohutien de la structuration du soi : de la dépendance aux objets du soi à l'auto-régulation interne.
La « vérité » (au sens bionian/post-bionian) n'est pas un contenu, mais le résultat d'une transformation réussie : une réalité émotionnelle qui peut être supportée sans attaque sur les liaisons et sans effondrement narcissique.
La « vérité » (au sens kohutien) devient possible seulement quand le soi devient suffisamment stable pour la supporter.
Axe de la Pensée
Axe de la Structure
Structures
Appareil de Pensée
Structures du Soi
Processus
Apprentissage de l'Expérience
Internalisation Transmutative
Pathologies
évacuation proj., −K, non-assimilable
fragmentation, vide, incapacité
Vérité
Vecteur de Croissance
Possible avec Soi Stable
Figure 1. L'Homme des Pulsions à la Vérité - modèle métapsychologique
Corps
Psyche
(Transformation)
Pulsions
Axe de
la Pensée
Pulsions
Axe de
la Structure
Structures
Appareil
de Pensée
Structures
du Soi
Processus
Apprentissage
de l'Expérience
Internalisation
Transmutative
Pathologies
évacuation projective, attaques sur liaisons, −K, non-assimilable
fragmentation, vide, rage, incapacité de cohésion et régulation
Vérité (émotionnelle)
Vecteur de
Croissance
Possible
avec Soi Stable
Vivable
Pensable
Durable
Figure 1. L'Homme des Pulsions à la Vérité - modèle métapsychologique
Les Prémisses et Opportunités du Processus Thérapeutique Psychanalytique
Le processus thérapeutique psychanalytique peut être considéré comme un dispositif relationnel de transformation, orienté non pas vers l'élimination de la tension pulsionnelle ou du négatif, mais vers la création de conditions dans lesquelles ceux-ci peuvent être vécus, pensés et partiellement intégrés sans effondrement psychique. La psychanalyse n'annule pas la polarité fondamentale Eros–Thanatos, ni ne promet une réconciliation définitive avec la vérité ; elle offre, cependant, un cadre dans lequel la vérité émotionnelle peut devenir progressivement plus supportable.
La psychanalyse part de la reconnaissance que la vie psychique est, structurellement, soumise à une pression constante : que nous la conceptualisions en termes freudiens comme pression pulsionnelle, en termes bioniens comme pression des proto-pensées ou en termes kohutiens comme tension générée par la fragilité de la cohésion du soi. Cette pression n'est pas accidentelle, mais constitutive.
Le processus thérapeutique devient possible là où cette pression peut être maintenue dans le champ de la relation sans évacuation massive (par le passage à l'acte, la somatisation, le clivage, l'attaque sur les liaisons) et sans déni défensif. La prémisse de base de la thérapie psychanalytique est, donc, la possibilité de tolérer la frustration et l'incertitude dans un cadre suffisamment stable.
Le cadre psychanalytique (régularité, durée, asymétrie, neutralité relative) n'a pas une fonction purement technique, mais une métapsychologique. Il crée un container pour les projections brutes, une structure temporelle qui permet l'émergence de l'attente, un espace dans lequel l'expérience n'a pas besoin d'être immédiatement résolue.
Le processus thérapeutique psychanalytique n'opère pas par la transmission de la vérité, mais par la co-création d'une relation dans laquelle la vérité peut être rencontrée sans détruire le lien. L'analyste devient, simultanément : container (Bion), objet du soi empathique (Kohut), témoin du négatif (Green). Cette position permet au patient d'expérimenter, souvent pour la première fois, que la réalité émotionnelle, quelque douloureuse, contradictoire ou dénuée de sens, peut être vécue sans nécessiter une évacuation massive ou une distorsion.
La psychanalyse ne cherche pas à « corriger » les contenus de la psyché, mais à transformer la manière de se rapporter à eux. Le mensonge, l'illusion ou le déni ne sont pas traités comme des erreurs morales, mais comme des solutions de survie d'une psyché confrontée à une vérité intolérable. L'opportunité thérapeutique apparaît quand ces solutions défensives peuvent être graduellement remplacées par des formes plus flexibles de liaison, dans lesquelles la vérité n'est plus équivalente à la fragmentation, à la honte ou à la terreur.
La Vérité comme Limite et Horizon. La Psychanalyse comme Pratique de Renforcement et de Croissance Psychique
Au sens bionian et post-bionian, la vérité n'est pas un contenu stable, mais un horizon du processus psychique. Elle ne peut pas être possédée, mais seulement approximée, et chaque approche de la vérité est suivie par la résistance, la régression ou le retrait défensif. D'une perspective kohutienne, la vérité devient accessible seulement insofar que le soi est suffisamment cohésif pour la supporter. Là où la cohésion manque, la vérité doit temporairement être reportée en faveur de la reconstruction des fonctions d'auto-régulation.
La psychanalyse peut donc être entendue comme une pratique de renforcement et de croissance psychique, non pas comme une technique d'illumination. Elle crée les conditions dans lesquelles les pulsions peuvent être liées, le négatif peut être pensé, la vérité peut être tolérée sans attaque sur les liaisons et sans effondrement narcissique.
Ce n'est pas une promesse de guérison définitive, mais une expansion graduelle de la capacité à vivre en contact avec sa propre réalité émotionnelle. En ce sens, la seule direction thérapeutique légitime reste celle d'une ouverture graduelle vers la vérité, une ouverture toujours fragile, toujours réversible, mais cliniquement essentielle.
Bibliographie
Bion, W. R. (1959). Attacks on linking. International Journal of Psycho-Analysis, 40, 308–315.
Bion, W. R. (1962). Learning from experience. London: Heinemann.
Bion, W. R. (1967). Second thoughts. London: Heinemann.
Civitarese, G. (2012). The internal conflict of the self. International Journal of Psycho-Analysis, 93(4), 839–855.
Civitarese, G. (2013). The lie of the couch. London: Routledge.
Cuc, B. (2024). Evaporations of the analyst's experience. Bucharest: Editura Trei.
Freud, S. (1915/2001). Pulsions et destins des pulsions. In Métapsychologie. Paris: Payot.
Freud, S. (1920/2001). Au-delà du principe de plaisir. Paris: Payot.
Green, A. (2005). Key ideas for a contemporary psychoanalysis. London: Routledge.
Grotstein, J. S. (2004). The dead mother complex revisited. Journal of the American Academy of Psychoanalysis, 32(2), 415–432.
Kohut, H. (2003). The analysis of the self. New York: International Universities Press.
Kohut, H. (2012). The restoration of the self. New York: International Universities Press.
Kohut, H., & Wolf, E. (1978). The disorders of the self and their treatment. International Journal of Psycho-Analysis, 59, 413–425.
Psychanalyse appliquée - Analyse du film « The Ballad of a Small Player »
Radu Tudorache, février 2026
Résumé
(Interprétation personnelle du film, sans lecture du roman)
« The Ballad of a Small Player » est un thriller psychologique britannique de 2025, réalisé par Edward Berger, basé sur un scénario adapté du roman du même nom de Lawrence Osborne. Le film met en vedette Colin Farrell et Fala Chen dans les rôles principaux.
Le film raconte l'histoire de Brendan Reilly, un joueur de baccarat obsessionnel qui vit dans le monde des casinos de luxe de Macao. La vie de Reilly est organisée exclusivement autour des paris extrêmes, des dettes et des faux masques, comme en témoignent son nom d'emprunt, Lord Doyle, ses vêtements d'un faux raffinement, le luxe frisait le kitsch, et, symboliquement, le choix de gants jaunes, inconfortables mais prétentieux. Reilly est constamment poursuivi par des créanciers, des agents de recouvrement et la loi, qu'il survit à peine par des disparitions frauduleuses et des gains de dernière minute, qui lui offrent seulement un répit, jamais une évasion de cette vie.
Le film commence au moment où Reilly (Lord Doyle) perd tout, y compris tout ce qu'il a volé et emprunté, mais au moment de sa ruine finale, il rencontre Dao Ming, une créancière privée associée au casino, une femme réservée avec un immense mépris pour les joueurs. Reilly, qu'elle reconnaît immédiatement comme la quintessence d'un fonctionnaire sans espoir, lui apparaît comme l'incarnation de tout ce qu'elle déteste.
Une pluie torrentielle les réunit peu après, par hasard, dans la rue. Reilly lui demande de l'argent en prêt, et elle, ne s'attendant à rien de mieux de lui, refuse avec mépris et s'éloigne. Elle sait quel genre d'homme il est mais accepte, néanmoins, son invitation à monter dans son taxi. La façon dont il demande ce prêt, ou le contexte, est différent maintenant. Reilly lui promet qu'il lui rendra l'argent, qu'il paiera toutes ses dettes et les siennes aussi : il est un homme honnête, ne ment pas et n'oublie pas, gagnera finalement, car après la perte vient avec certitude le gain, c'est une loi de la nature. Dao Ming sait que c'est impossible.
Et pourtant... Leur relation se lie de manière impossible, tendue et dépourvue d'intimité, dans un moment de proximité paradoxale, entre le désespoir et l'espoir. Autour d'eux, tout symbolise l'inconscient : pluie, eau, mer, nuit. Dao Ming est aussi perdue, mais d'une manière différente de Reilly : elle est froide, calme, illisible, détachée. Sa proximité avec Reilly ne semble pas motivée par l'affection, mais par une autre sorte d'urgence intérieure. Elle semble se sentir responsable non seulement d'un échec personnel dévastateur, mais aussi de tous les joueurs échoués à qui elle a accordé des prêts, des hommes impossibles à sauver, dont le dernier s'était suicidé cette même nuit.
Malgré son mépris pour les joueurs, Dao Ming fait un geste inattendu, semblant émerger de l'inconscient. Elle choisit Reilly et place sur lui un dernier pari. Elle le fait calmement, indifféremment, sans qu'il soit clair si elle croit en lui ou espère, elle le fait détachée, au-delà de comment une personne désespérée devrait le faire. Ils passent une nuit, au bord de la mer, sous la pluie. Là, Dao Ming, après avoir écouté son délire, lui permet, lui demande de, caresser doucement ses cheveux, et se permet, pour un moment, de poser sa tête sur son épaule. C'est tout l'intimité qu'ils peuvent avoir et, en même temps, c'est tellement ! Le matin, elle n'est plus là mais, dans un geste cryptique, elle laisse derrière, écrit sur son poignet, ce qui s'avérera être le code d'accès à tous ses économies.
Il retourne au casino, où il trouve des ressources pour tricher et séduire une fois de plus, cette fois une agente de recouvrement de dettes envoyée pour le trouver, et comme d'habitude, il perd tout et s'échappe au dernier moment, avec rien, à Hong Kong. Dao Ming le ramasse d'un dernier bar, épuisé, presque mort, frappé d'une crise cardiaque, et le conduit à sa maison secrète, flottante et isolée, où elle s'occupe de lui, lui offre de la nourriture et un espace temporaire, comme dans un autre monde, loin du bruit et de la violence des casinos.
Dans cet intervalle suspendu, Dao Ming révèle son histoire. Un enfant indésirable à la campagne, elle a volé de l'argent à son père pour se donner une chance de partir et de vivre. Son geste, cependant, a des conséquences irréversibles : son père meurt d'une crise cardiaque peu de temps après l'avoir découvert. Dès lors, toute sa vie devient une lutte par laquelle elle essaie de réparer quelque chose qui ne peut plus être réparé. Elle travaille dur pendant des années, économisant pour sortir sa mère de la misère. Sa mère, cependant, la rejette, lui rendant son argent. La culpabilité ne peut maintenant plus être transformée ou réparée. Quelque chose se brise chez Dao Ming.
Son dernier geste sera ce pari impossible à gagner, le pari sur Reilly, un pari par lequel elle semble vouloir sauver un autre impossible à sauver, miroir du fait qu'elle-même ne peut plus être sauvée. Ou peut-être pour se prouver qu'il n'y a pas de salut. Avant qu'il ne s'endorme, elle lui répète que pour lui tout n'est pas perdu, qu'il a toujours une chance.
Après la nuit de la révélation, Dao Ming disparaît, et Reilly se réveille le matin, seul. Il cuit pour elle, l'attendant à table, et la simple routine qu'il essaie suggère, pour un moment, la possibilité d'une autre vie. Dao Ming, cependant, est en retard, et Reilly trouve accidentellement l'endroit où elle a caché son argent. Après une hésitation, il décide de le prendre et retourne à Macao pour le jouer. Que ce geste soit une trahison ou l'acceptation tacite d'un cadeau reste ambigu. Reilly ne sait pas que, cette nuit, Dao Ming a mis fin à sa vie.
À partir de ce moment, la présence de Dao Ming se transforme : elle n'apparaît plus comme un personnage, mais il est révélé plus tard qu'elle continue à accompagner Brendan de par-delà le monde (un fantôme sera vu sur les images de l'équipe anti-fraude du casino).
À Macao, Reilly joue tout l'argent et, cette fois, gagne, encore et encore, énormément, jusqu'à ce que les casinos lui interdisent de jouer davantage. Il s'abandonne à des gestes ostensibles de triomphe : il commande le champagne le plus cher, des cigares et des aliments raffinés en quantités énormes, des choses qu'il déteste réellement. Ces excès semblent destinés à anesthésier son omnipotence et à alimenter une faim insatiable. Ainsi préparé, il place un pari massif supplémentaire, all-in, et gagne. Il paie toutes ses dettes et se prépare à retourner à Dao Ming.
Le moment crucial du film arrive quand une femme âgée et infiniment riche, arrogante et cruelle, probablement la personnification de la « maison », le réel inexorable, lui offre un dernier pari, avec des cotes de cent contre un pour lui. C'est le moment crucial. Le toxicomane se voit offrir une dose massive de drogue au moment de son plus grand high. Reilly trouve, dans un moment de tension totale, la force de refuser, en choisissant le fantasme du salut aux côtés de Dao Ming. Sadique, la vieille femme lui révèle avec indifférence que Dao Ming s'est suicidée cette même nuit quand ils ont passé ensemble, dans sa maison flottante. Le coup est décisif. Et pourtant, impossiblement, Reilly refuse le pari, devenant le seul joueur capable de refuser une telle opportunité.
Détruit, il accomplit un dernier acte rituel : il brûle tous les gains en tant qu'offrande pour l'esprit de Dao Ming. Bien qu'elle ne soit plus vivante pour être « payée », il la rembourse symboliquement par l'abandon du jeu et le refus de cette dernière tentation. Ainsi, son pari final s'avère gagnant : contre des probabilités impossibles, Reilly s'arrête et quitte le jeu, non pas par l'argent, mais par le salut de sa propre existence. S'il meurt, il mourra différemment. Le film se termine à ce moment, laissant son sort ultérieur ouvert.
Brendan Reilly
Reilly est un toxicomane qui a construit toute son existence autour d'un fantasme fondamental : que la chance est une force objective qu'il peut maîtriser par le rituel, la répétition, le décodage et l'identification à une fausse persona. Le masque « Lord Doyle », le luxe frisait le kitsch et les gants jaunes sont une armure narcissique : une tentative de maintenir la cohésion et la valeur où le moi est extrêmement fragile. Son ostentation n'est pas le plaisir mais un contre-investissement contre l'effondrement dans le manque et la honte.
Références
Bion, W. R. (1962). Learning from experience. London: Heinemann.
Freud, S. (1917/2001). Deuil et mélancolie. In Essais de psychanalyse. Paris: Payot.
Freud, S. (1920/2001). Au-delà du principe de plaisir. Paris: Payot.
Green, A. (1999). The work of the negative. London: Free Association Books.
Klein, M. (1975). Envy and gratitude. London: Hogarth Press.
Ogden, T. H. (1986). The matrix of the mind. Northvale, NJ: Jason Aronson.
Folosesc cookie-uri pentru statistici de vizitare (Google Analytics) și pentru ca anunțurile mele să ajungă la persoanele interesate. Se activează doar dacă ești de acord.I use cookies for visit statistics (Google Analytics) and so that my ads reach the people who are interested. They are activated only if you agree.J’utilise des cookies pour les statistiques de visite (Google Analytics) et pour que mes annonces atteignent les personnes intéressées. Ils ne sont activés que si vous êtes d’accord.DetaliiDetailsDétails
